Dragostea platonică, fragment din „Banchetul” de Platon

Intervine Socrate

198a) Când Agaton sfârşi vorba, toţi cei de faţă, după spusa lui Aristodem, aplaudară zgomotos. în adevăr, tânărul vorbise frumos şi pentru cinstea lui şi pentru a zeului. Atunci Socrate, aruncându-şi privirile spre Eriximah:

— O tu, zise, tu odraslă a lui Akumenos, nu cumva ţi-am părut înainte un fel de înfricoşat de-o frică... neînfricată³, mai degrabă decât

¹  După Orfeu, pacea şi liniştea erau în grija Afroditei. Cf. Fragm. Orphka XXVIII,

ediţia Didot(M.M.).

²  Discursul lui Agaton imită stilul înflorit al retoricii lui Gorgias. Socrate se pronunţă împotriva acestui mod de vorbire (198 d până la 199 a), unde nu adevărul este primul obiectiv al cuvântării.

³ Se parodiază stilul lui Agaton.

un proroc care am prevăzut că Agaton va vorbi aşa de minunat, încât mă va pune în încurcătură şi pe mine?

— Prima parte, răspunse Eriximah, o găsesc şi eu bună; da, ai grăit ca un proroc când ai spus că Agaton va vorbi bine. Cât priveşte însă partea cealaltă, că te pune şi pe tine în încurcătură, asta n-o cred.

—  Şi cum, fericitule, zise Socrate, cum sa nu fiu în încurcătură, şi eu şi oricare ar mai vorbi după o aşa de frumoasă şi de înflorită cuvântare? Iată... să trecem peste celelalte părţi pe unde frumuseţea nu era aceeaşi; dar cine n-ar rămâne încremenit ascultând sfârşitul cuvântării lui Agaton, strălucirea vorbelor şi armonia frazelor lui? Eu unul îndată mi-am dat seama cât de puţin voi fi în stare să vorbesc ca dânsul, ori să m-apropii cât de cât de frumuseţea acelei cuvântări. Mai că-mi venea să mă furişez de-aici şi să plec de ruşine, dac-aş fi avut pe unde! Cuvântarea lui mi-adusese-n minte figura lui Gorgias şi, nu ştiu cum, mi-a trecut deodată prin minte cunoscutul vers al lui Homer¹; mi-a fost teamă ca Agaton, sfârşind vorbirea, să nu-mi arunce în faţă capul lui Gorgias, groaznicul orator, care m-ar fi încremenit şi m-ar fi lăsat fără glas!

Observări critice asupra discursurilor rostite

Şi m-am gândit atunci cât de ridicol am fost când m-am potrivit vouă şi m-am încumetat să iau parte cu voi la preamărirea lui Eros, afirmând eu însumi că-s grozav în chestiunile de iubire, deşi în realitate nu ştiam nimic din lucrul pe care trebuia să-1 proslăvesc cu orice preţ. în prostia mea credeam că pentru orice era de lăudat nu trebuia să spun decât adevărul: că acesta-i temeiul; că dintre cele adevărate era de ajuns să facem cea mai frumoasă alegere şi s-o înfăţişăm în chipul cel mai cuviincios. Şi mă bucuram foarte că am să vorbesc bine, ca unul ce ştiam să ridic în slavă adevărul, oricare ar fi fost el. Pe cât se pare însă nu acesta-i cel mai bun chip de a lăuda, ci altul. Este să dai lucrului tot ce-ţi închipui mare şi frumos, fără să te uiţi de este aşa sau nu, chiar fără să mai cauţi dacă cele ce-ai spus sunt false. Pe cât se vede, s-a convenit

¹ Aluzie la un vers din Homer, Odiseea, XI, 632. Aici este şi un joc de cuvinte cu vorbele asemănătoare Gorgias, Gorgo. Aceasta din urmă era un monstru despre care se zice că împietrea pe oricine-i ieşea în cale. întreaga caracterizare a discursului de la 19Sb ad fienem este o ironie la adresa retorilor.

de la început că fiecare dintre noi să pară că-1 preamăreşte pe Eros mai degrabă decât să-1 preamărească. Fireşte, acum înţeleg de ce puneţi în mişcare toate mijloacele minţii, pentru a ridica osanale lui Eros, de ce-1 arătaţi astfel, şi de ce-1 scoateţi pricina unor fapte atât de însemnate... ca să iasă cel mai frumos şi cel mai bun — se înţelege, în ochii celor ce nu-1 cunosc, nicidecum pentru cei care-1 ştiu¹. Şi-n adevăr, lauda se prezintă frumos şi impresionant. Cum eu nu ştiam acest mod de a lăuda, şi cum, neştiind, m-am potrivit totuşi vouă şi v-am promis să-1 laud pentru partea mea, spun şi eu că limba nu cugetuP- v-a făgăduit. Adio deci cu astfel de discursuri! în felul ăsta eu nu preamăresc pe nimeni, nici n-aş fi în stare s-o fac. Dacă-mi daţi voie, să fim bine înţeleşi; eu unul şi-n această ocazie nu voi spune decât adevărul,potrivit obiceiului meu, nu ca-n cuvântările voastre, căci nu vreau să mă fac de râs. De aceea, Fedru, vezi dacă mai este nevoie de o asemenea cuvântare asupra lui Eros; vezi dacă face să ascultaţi asupra lui un discurs care să spună adevărul; şi încă îmbrăcat în cuvinte şi într-o rânduială a frazelor făcută cum va voi să le-aducă întâmplarea.

Partea a doua³ Concepţia filosofică a iubirii

Şi Fedru şi ceilalţi au încuviinţat şi l-au îndemnat să vorbească aşa cum putea şi cum găsea el de cuviinţă...

—  Şi încă ceva, Fedru, adăugă Socrate. Dă-mi voie să-1 întreb pe Agaton unele amănunte; având astfel şi consimţământul lui, voi putea vorbi în cunoştinţă.

- Cum de nu, zise Fedru, întreabă-1!

199a

¹  în tot acest pasaj se face deosebirea între punctul de. vedere filosofic şi cel retoric (L. Robin.)

² Celebru vers din piesa Hipolita lui Euripide (612).

³ Se încheie prima parte a operei Banchetul. Prin gura celor cinci vorbitori s-a rostit şcoala retorică: ei s-au luat la întrecere cine va face cel mai frumos elogiu în cinstea lui Eros.

în partea a doua, Socrate va rosti — el singur — în numele filosofiei, şi fără gândul întrecerii, lauda cea mai exacţii ce se poate aduce demonului. în partea întâi s-au auzit mai mult caracterizări subiective, aspecte particulare; Socrate va încerca o cercetare în spiritul adevărului universal şi veşnic, făcând şi o sinteză critică din expunerile anterioare.

200a

După acestea — continuă Aristodem — Socrate începu vorba cam astfel:

— Găsesc, iubite Agaton, că ţi-ai început frumos discursul când ai spus că trebuie s-arăţi întâi ce fel este Eros, pe urmă faptele lui. Nespusă plăcere mi-a făcut acest început. Dar uite, fiindc-ai vorbit de Eros aşa de frumos, în toate, şi fiindcă ai arătat cu strălucire cum este el, mai spune-mi una: care-i natura lui? Este Eros amorul pentru ceva sau pentru nimic? Nu întreb dacă este pentru mamă sau tată (ar fi ridicolă întrebarea dacă Eros este iubirea mamei sau a tatălui), ci întreb ca şi cum, cercetând acelaşi lucru despre calitatea de tată, aş zice: cel ce este tată, este oare tată al cuiva sau al nimănui? Şi, negreşit, de-ai vrea să-mi dai un răspuns frumos, mi-ai spune că tatăl e tată al unui băiat sau al unei fete. Sau nu?

— Tocmai, zise Agaton.

— Şi despre mamă, nu se poate spune acelaşi lucru?

—  Recunosc şi asta.

—  Ca să vezi, zise Socrate. Răspunde-mi numai ceva, ca să înţelegi mai temeinic ce vreau. Presupune că te întreb: ce este un frate? Oare lucrul în sine înseamnă că eşti fratele cuiva sau al nimănui?

—  Se înţelege că al cuiva.

—  Oare nu al unuia care este şi el frate sau soră? Aprobă.

-    — încearcă, adăugă Socrate, de-mi vorbeşte acum şi de Eros: este el iubirea cuiva sau a nimănui?

—  Se-nţelege că-i iubirea pentru cineva.

— Acest răspuns, zise Socrate, păstrează-1; şi să ţi-aduci aminte de el. Deocainndată mai spune-mi atât: oare Eros doreşte lucrul de care-i înamorai sau nu?

—  Se-nţelege că da.

—  Dar care din două are loc: oare doreşte cineva şi-i amorezat de un lucru atunci când îl are deja, ori când nu-1 are?

—  Când nu-1 are, zise, aşa e firesc.

— Bagă de seamă, face Socrate, dacă în loc de „e firesc" nu-i mai potrivit să spui „e necesar" să dorească lucrul de care duce lipsă şi să nu dorească ce nu-i trebuie. Mie cel puţin, Agaton, ce să-ţi spun,grozav îmi apare ca o necesitate. Ţie cum ţi se pare?

—  La fel şi mie. zise.

— Bine spui. Dar dacă cineva este mare, ar mai pofti el oare să fie mare? Sau când e tare ar mai vrea să fie tare?

—  Cu neputinţă; urmează doar din cele convenite.

—  Se-nţelege, nimeni nu-i în suferinţă pentru lipsa lucrurilor pe care le are!

— Adevăr grăieşti. Socrate, reluând atunci vorba:

—  Dar dacă unul care-i tare ar vrea să fie tare, unul care-i iute ar dori să fie iute şi unul sănătos ar râvni să fie sănătos! Este cineva care să creadă aşa ceva şi altele la fel? Ca există oameni într-o astfel de situaţie încât, deşi au anumite însuşiri, doresc totuşi să le aibă? Ca să nu fim înşelaţi, prin urmare, iată de ce vorbesc în acest mod. Cugetând la toate acestea este, Agaton, o necesitate să admitem că o dată ce are cineva în prezent unele însuşiri este stăpânul lor, al fiecăreia în parte, de vrea ori de nu vrea? Să presupunem însă că unul ne-ar înfrunta astfel: „Eu, fiind acum sănătos, doresc să fiu sănătos; fiind bogat, doresc să fiu bogat şi-s poftitor de lucruri pe care le posed chiar."

Desigur, i-am putea da răspunsul următor: „Omule, după ce ţi-ai dobândit pentru acum bogăţia, sănătatea şi puterea, vrei să le ai şi pe viitor, căci pentru moment, cu sau fără voia ta, le ai. Când zici doresc cele ce am, ia seama dacă nu spui tocmai că lucrurile prezente să fie prezente şi în viitor!" Ar putea să nu cadă la învoială?

— Desigur că s-ar învoi, zise Agaton. Atunci Socrate, luând din nou firul:

—  Bine, zise, a iubi nu este oare mai degrabă a dori ce nu-i încă sigur, ce nu stăpânim încă? Nu-i să vedem păstrate şi pe viitor ceea ce avem? Şi să ne fie prezente?

— Desigur, asta-i.

—  Şi acesta, deci şi cine mai pofteşte, oricare ar fi el, doreşte numai ce nu-i la dispoziţia sa, numai ce nu-i prezent, ce nu-i el, ce-i lipseşte; numai unor lucruri din acestea le duce dorul şi pofta!

—  Se înţelege.

—  Haide, zise Socrate, să ne-nţelegem asupra celor recunoscute de amândoi până acum. Altceva-i oare amorul, ori e întâi de toate iubirea te-miri-căror lucruri, în al doilea rând tocmai dorul după lucrurile a căror lipsă o simţim?

—  Da, zise, acesta-i amorul.

— Adu-ţi acum aminte, de care lucruri ai spus în cuvântare că Eros te face înamorat? Dacă vrei, îţi amintesc chiar eu. Cred că te-ai exprimat cam aşa: zeii au pus rânduiala în lucruri din dragostea celor frumoase, căci nu există un Eros al celor urâte! N-ai spus cam aşa?

—  Am spus, întări Agaton.

—  Văd, prietene, că vorbeşti cum se cuvine, adăugă Socrate. Şi, dacă lucrurile stau aşa, poate fi Eros altceva sau este tocmai iubirea frumosului şi nicidecum a urâtului?

Am convenit.

—  Recunoaştem dar că omul iubeşte lucrul de care-i lipsit şi pe care nu-1 are?

—  Da, zise.

—  Atunci Eros duce lipsă şi nu are... tocmai frumuseţea.

—  Cu necesitate.

—  Dar ce? Pe unul lipsit de frumuseţe, pe unul ce nici n-a trecut vreodată pe lângă ea, poţi să-1 numeşti frumos?

—  Nu, desigur.

—  Şi dacă lucrurile stau aşa, mai susţii acum că Eros e frumos? Şi Agaton, la rându-i:

— Mi-e teamă, Socrate, că-n acel moment nici n-am ştiut ce spun.

— Şi totuşi, Agaton, tu ai vorbit frumos. Dar spune-mi încă ceva: oare cele bune nu-ţi par a fi şi frumoase?

—  Mi se par.

—  Dacă deci Eros e lipsit de cele frumoase şi dacă lucrurile bune sunt tocmai cele frumoase, atunci el este lipsit de cele bune.

—  Eu n-aş putea, zise Agaton, să mă-mpolrivesc ţie, Socrate! De aceea... fie cum zici tu.

—  Nu te poţi împotrivi adevărului, zise acesta. Dar cred, iubite Agaton, că nu-i greu să înfunzi pe Socrate!

Ce ştie Socrate de la Diotima

Te las acum pe tine. Vreau să vă spun despre Eros un cuvânt pe care l-am auzit odată din gura unei femei din Mantineia, numită Diotima¹, înţeleaptă şi-n treburile amorului şi-n multe alte direcţii.

¹ Cine este Diotima'.' O realitate istorică sau un personaj fictiv? Părerile criticii sunt în genere împărţite, după cum se acordă sau nu istoricitate operei platonice. Taylor (Plato, the man and his work, p. 210 şi urm), de pildă, o crede personaj real; Ast., Hermann şi alţii o socot ficţiune. Leon Robin, unul dintre ultimii mari platonişti, în notiţa sa introductivă la ediţia Banchetului (p. XXII—XXVIII), produce dovezi şi susţine cu tărie părerea că nu pe Diotima o ascultăm aici, nici pe Socrate, ci pe Platon însuşi. Teoria sa generală asupra chestiunii se rezumă în Fedon (p. XXII) şi în Banchetul (p. XXVIII) astfel: „...dans le Banquet ce que nous avons â chercher et â etudier, c'est lapensee, non de Diotime ni meme de Socrate surl'amour, wais de Platon, hertier de Socrafe, certes, jaloux pourtant d 'enrichir I 'heritage qu 'ii a recu, et la pensee de Platon en opposion â d'autres conceptions, râelles ou possibles, du meme sujet.

Dânsa puse pe atenieni să facă jertfe înainte de a izbucni ciuma¹, şi aduse prin asta o amânare de zece ani a molimei. Ea mi-a împărtăşit şi mie cele referitoare la Eros. Având deci în vedere înţelegerea ce am cu Agaton, voi încerca să vă spun şi vouă cuvântul ei, de data asta singur, fără ajutor, aşa... cum voi putea. Găsesc că trebuie să desfăşor lucrul ca şi tine, Agaton; voi arăta mai întâi cine şi ce fel este Eros, pe urmă voi vorbi de faptele lui. Mi se pare că-i ma^; lesne din toate să vă istorisesc e tocmai cum s-a desfăşurat convorbirea mea cu străina. De mirare că şi eu i-am făcut cam aceleaşi întâmpinări pe care Agaton le rostea către mine adineauri: că Eros este zeu mare şi că-i amorul lucrurilor frumoase; iar dânsa m-a înfruntat cam cu aceleaşi vorbe pe care eu i le-am răspuns acestuia: că după părerea mea Eros nu-i nici frumos, nici bun.

Natura lui Eros este mijlocie

Luând cuvântul, am spus:

—  Cum gândeşti, Diotima? Atunci Eros este şi urât şi rău? Iar ea răspunse:

—  Ce, nu ştii vorbi fără să huleşti?² Crezi că dacă un lucru nu-i frumos, urmează cu necesitate că-i urât?

—  Fără-ndoială că da.

—  Oare tot aşa-i şi când cineva nu-i înţelept? Urmează că-i  202a neapărat prost? Nu bagi de seamă că este şi un punct mijlociu între înţelepciune şi prostie?

—  Care-i ăsta?

¹  Aluzie la ciuma din anul 430, de care a murit şi Pericle după un an.

² Formulă sacramentală.

 Să judeci cele drepte chiar fără să poţi arăta raţiunea lucrului; nu crezi, zise el, că aceasta nu se cheamă a şti (cum poate fi ştiinţă lucrul săvârşit fără o raţiune?) şi nu-i nici neştiinţă (cum o să fie neştiinţă ceea ce atinge totuşi realitatea?), ci nu este decât o dreaptă părere, adică ceva care stă între ştiinţă şi neştiinţă?¹

—  Adevăr grăieşti, zic eu.

—  Prin urmare nu căuta să prezinţi cu necesitate urât un lucru ce nu-i frumos, nici ca rău pe cel care nu-i bun. La fel cu Eros. Dacă singur recunoşti că nu-i bun nici frumos, nu urmează deloc că trebuie să fie urât şi rău, ci mai e o situaţie, zise ea: este punctul de trecere între acestea două.

—  Şi totuşi, spusei eu, se recunoaşte de toată lumea că-i un mare zeu.

—  De care lume vorbeşti, zise ea? De a celor ce nu ştiu nimic ori de a celor ce ştiu?

—  De toată lumea. Atunci ea zise râzând:

—  Dar bine, Socrale, cum poale fi el recunoscut mare zeu de toţi cei care nici măcar nu-1 cred zeu?

—  Care-s ăştia? zic eu.

—  Iată, unul eşti tu, altul eu... Iar eu:

—  Cum poţi spune aşa ceva? Dânsa:

—  Cu uşurinţă, zise. Ia spune-mi, nu socoti pe toţi zeii fericiţi şi frumoşi? Ori poate cutezi să arăţi pe unul din ei că nu-i frumos şi fericit?

—  Nu, pe Zeus, nici nu mă gândesc, zisei.

—  Pe cine numeşti fericiţi? Nu pe cei care au dobândit cele bune şi frumoase?

— Fără-ndoială.

—  Dar pe Eros l-ai recunoscut dornic al lucrurilor de care este lipsit, din lipsa celor bune şi frumoase?

¹ Este cunoscuta deosebire pe care o face Platon între adevărata ştiinţă (cthotiîuti) graţie căreia luăm cunoştinţă de realitatea imperceptibilă simţurilor fizice, faţă de simpla părere (6d£a), ce rezultă din dibuială şi credinţă, care sunt faze premergătoare ştiinţei. Se înţelege, doxa rămâne ca un punct mijlociu între ştiinţă şi neştiinţă, U€Ta{v ooc^ias¹ kgi

— L-am recunoscut.

—  Şi cum poate fi zeu unul ce nu-i măcar părtaşul lucrurilor

frumoase şi bune?

—  în nici un fel; aşa cred cel puţin.

— Vezi deci, zise ea, că nici tu nu socoti zeu pe Eros!

— Dar ce-ar putea fi Eros atunci, întreb eu,... muritor?

—  Da deloc.

— Ce dar?

— Cum vorbeam mai înainte, zise: ceva între muritor şi nemuritor.

— Ce anume, Diotima?

Eros este un demon

—  Demon¹ mare, Socrate; că şi este demonul o fiinţă între zeu şi       e

muritor.

— Cu ce putere, zic eu?

—  De a tălmăci şi împărtăşi zeilor cele ce vin de la oameni, şi oamenilor ceea ce le vine de la zei. Am numit: rugăciuni şi jertfe din partea acelora; porunci şi răsplată pentru jertfe din partea acestora. Pe lângă asta demonii, fiind la mijloc între cele două categorii, umplu spaţiul gol; aşa că universul se uneşte cu sine însuşi într-un tot. Din demon purcede şi toată ştiinţa viitorului; din el slujba preoţilor cu privire la jertfe, la iniţieri, la descântece, la toată prorocia şi la vrăji.  203a Zeul n-are amestec cu omul, ci toată împărtăşirea se face prin aceştia; numai prin demoni se face convorbirea între zei şi oameni, fie în starea

de veghe, fie în somn. Şi, cine-i înţelept în acest fel de lucruri se numeşte bărbat inspirat; iar cine-i înţelept în altceva, ca de pildă în arte sau în diferitele meşteşuguri, acela-i numai tehnician.

Şi demonii sunt mulţi şi feluriţi; iar unul dintr-înşii este chiar Eros.

Mitul naşterii lui Eros

- Din ce tată, zic eu, şi din ce mumă se trage?

¹ Asupra acestui demon (Saîtiuv), care în limba greacă nu înseamnă spirit rău, diavol, ci geniu mijlocitor ce uneşte lumea de sus cu cea de jos, omenească, dând universului unitatea, cf. L. Robin, Theorie platonicienne t/e / 'Amour, p. 131 — 138.

— Povestea-i foarte lungă; am să ţi-o spun totuşi.

b               Când s-a născut Afrodita, zeii se ospătau în banchet. Şi erau mulţi

acolo; între ei şi Poros¹, feciorul zânei Metis. După ce-au mâncat, iată, sosi şi Penia²; veni şi ea să cerşească ceva de la ospăţ. Şi şedea pe lângă uşi. în vremea asta Poros se ameţi de nectar (căci vinul nu exista încă) şi ieşi în grădina lui Zeus. Acolo, îngreuiat cum era, adormi. Atunci Penia, împinsă de propria sa lipsă, îşi puse-n gând să facă un băieţel cu Poros. Se culcă deci lângă dânsul şi concepu pe Eros. Fiindcă fusese

c zămislit chiar în ziua de naştere a Afroditei şi fiindcă în acelaşi timp el este prin natură înamorat de tot ce-i frumos, şi fiindcă Afrodita era frumoasă, Eros se făcu însoţitorul şi admiratorul ei plecat.

Dar ca fecior al lui Poros şi-al Peniei, iată ce soartă îl ajunse pe Eros. Mai întâi, e pururea sărac şi-i foarte departe de a fi delicat şi frumos cum îl socotesc mulţi. Dimpotrivă, e aspru şi murdar, e cu

d picioarele goale şi fără culcuş; totdeauna se culcă pe pământul gol, pe loc tare; doarme pe lângă porţi, pe drumuri, sub cerul liber; într-un cuvânt, având firea mamei, el trăieşte pururea cu lipsa alături.

De altă parte, semănând şi cu tatăl, stă gata să prindă cele frumoase şi bune; căci e viteaz, o ia el înainte şi-i încordat nevoie mare. Vânător temut, urzind pururea te-miri-ce înşelăciuni; la gândire pătimaş şi fecund în acelaşi timp; filosofând în cursul întregii vieţi, el este vraci temut, e un fărmecător şi un învăţător de înţelepciune. Şi nu-i născut

e        nici ca nemuritor, nici ca muritor; ci de multe ori în aceeaşi zi înfloreşte şi trăieşte, alteori moare şi iarăşi înviază când izbuteşte la ceva, din pricina firii tatălui. Dar tot prisosul agonisit se scurge fără-ncetare, aşa că Eros n-ajunge niciodată la istovire, însă nici nu se îmbogăţeşte.

De altă parte, el este la mijlocul drumului între înţelepciune şi

204a neştiinţă. Căci lucrul stă astfel. Nimeni dintre zei nu cugetă filosofic; nici unul nu pofteşte să devină înţelept — fiecare este deja. Dar chiar dacă unul e înţelept, el nu filosofează. Tot astfel e cu cei neînvăţaţi; ei nu-şi bat capul cu filosofia şi n-au nici o râvnă să devină înţelepţi. Tocmai asta-i nenorocirea în neştiinţă, fiindcă te-miri-cine, fără să fie frumos, bun, cu  minte, îşi închipuie că este pentru sine de ajuns;

¹  Poros înseamnă în limba greacă, ca termen comun, belşug, de aceea Robin îl şi traduce cu expedient.

² Penia înseamnă sărăcie.

de-aceea doar nu râvneşte lucrul de care nu se crede lipsit, pentru că nici nu-i convins că are nevoie de acel lucru!

—  Care-s atunci, Diotima, zic eu, care ţi-s studioşii în filosofie, dacă nu-i vorba nici de cei înţelepţi, nici de cei proşti?

—  Lucru-i limpede, zise dânsa, şi pentru un copil; este vorba de fiinţele ce stau între ambele categorii, fiinţe dintre care face parte şi Eros. Ştiinţa aparţine desigur grupei celor mai frumoase lucruri; la rândul său, Eros este iubirea pentru tot ce-i frumos; urmează cu necesitate că Eros este iubitorul ştiinţei. Fiind deci filosof, el ia loc între cei ce ştiu şi cei nu ştiu nimic. Pricina pentru acestea este la dânsul naşterea: doar se coboară din tată înţelept şi bogat, însă dintr-o mamă lipsită şi de ştiinţă şi de mijloace. Asta-i, iubite Socrate, natura demonului¹.

Cât priveşte însă ceea ce ai crezut pentru Eros, n-ai păţit lucru mare. Pe cât mi se pare, socotesc după vorbele ce-ai rostit, ai crezut că Eros este iubit, nu iubitor. Poate că de aceea ţi s-a părut că-i aşa de frumos; că aşa şi este în realitate cel iubit: frumos, delicat, desăvârşit şi demn de a fi fericit, pe când iubitorul are în sine altă însuşire, aceea de care am vorbit.

Rolul lui Eros

Şi eu am spus:

—  Bine, străino, văd că vorbeşti frumos; dar de este Eros cum spui, ce nevoie au oamenii de el?

—  Asta mă voi sili să-ţi explic îndată, Socrate. Deocamdată ştim cum este Eros şi cum s-a născut; ştim că este, cum singur ai afirmat-o: dragostea pentru cele frumoase. Dar dacă unul ne-ar întreba: „Bine, Socrate şi tu, Diotima, ce-i dragostea pentru cele frumoase?" Sau, ca să ne exprimăm mai limpede: „Cine iubeşte cele frumoase, ce iubeşte el?"

Eros ne călăuzeşte spre cea mai înaltă formă a vieţii, care este contemplarea Ştiinţifică. Prin aceasta fiecare dintre noi se sileşte să imite pe zeul ce admiră şi să participe astfel la nemurire. Demonul care ne dă prilejul acestei participări este Eros. Graţie lui înamoratul îşi dă osteneala să contemple în sine însuşi tipul desăvârşirii până la care doreşte să înalţe pe iubitul său.

 Cf. Fedw, 253 c şi 255 d. De altfel, genealogia lui Eros, dată mai sus, simbolizează situaţia lui de mijloc, între Poros şi Penia.

Aş răspunde: „Vrea să fie ale lui". Acest răspuns, adaugă dânsa, stârneşte o întrebare cum e de pildă aceasta: „Ce devine unul care va fi dobândit cele frumoase?"

—  Nu-s deloc în stare, i-aş spune, să răspund la ce mă întrebi: n-am acum la îndemână răspunsul.

e               — Dar, zise ea, dacă ar schimba cineva cuvintele şi s-ar folosi de

vorba „bun" în loc de „frumos" şi dacă ar întreba: „Haide, Socrate, spune-mi: cine iubeşte cele bune, ce iubeşte el?"

—  Vrea să fie ale lui, i-aş spune.

—  Şi ce devine cel care va fi căpătat cele bune?

— De data asta-i mai uşor de răspuns, aş zice eu, fiindcă el devine fericit.

205a          — Deci prin dobândirea celor bune, zise, se face că cei fericiţi sunt

fericiţi; şi nu mai e nevoie să întrebăm de ce doreşte să fie fericit cel care vrea aceasta; răspunsul pare a pune punct aici chestiunilor.

—  Adevăr grăieşti, zisei eu.

—  Dar voinţa şi dragostea aceasta le crezi obşteşti? Adică toţi oamenii doresc să aibă pentru sine cele bune? Ori cum zici?

— Zic că-s obşteşti.

—  Atunci, Socrate, pentru ce să nu spunem de toţi că iubesc, din b        moment ce toţi iubesc totdeauna aceleaşi lucruri? De ce spunem de unii

că iubesc, de alţii că nu?

—  Mă mir şi eu de ce, zisei.

— Nu te mira, zise dânsa. începem cu o formă anumită a iubirii, pe care o chemăm Eros; îi dăm adică numele cu care se indică tot amorul; apoi ne folosim de diferite alte cuvinte spre a denumi şi celelalte moduri de a iubi.

—  Ai putea să-mi citezi un exemplu?

—  Iată. Ştii că vorba poesis arată multe. Astfel, poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă. în modul acesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică sunt

c        „poesii"¹, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc „poeţi"².

—  Adevăr grăieşti.

1,2 Definiţia textului însuşi ne scuteşte de a da lămuriri mai amănunţite că aici poesie şi poet nu trebuie luate numai în sensul restrâns, de creator în arta literară.

—  Şi totuşi, zise dânsa, tu ştii bine că nu toţi poartă numele de poeţi, ci au diferite alte denumiri; că din ce-i creaţie numai muzica şi versurile au primit numele generic de poesie. Numai această parte a creaţiei se numeşte poesie. şi numai cei care o posedă se numesc poeţi.

— Adevăr grăieşti, zic eu.

—  Tot aşa-i cu amorul. Principalul aici este o sete universală a       d celor bune... dorul după fericire — iată unde-i cel mai mare, iată unde-i abilul Eros, cel sălăşluit în toate. însă unii sunt înclinaţi în chip şi fel către dânsul: spre afaceri, spre gimnastică ori spre filosofie; ei nu se cheamă că iubesc, nici că sunt înamoraţi. Alţii însă, care merg către ţinta

unui anumit mod de iubire, unul singur, îşi însuşesc prin zelul ce depun numai pentru ei numele întregului amor, şi-i zic: Eros, înamorare, înamoraţi...

—  Mi-e teamă că spui adevărul, zic eu.

— S-a spus o vorbă, zise dânsa, după care înamoraţii nu fac altceva decât îşi caută jumătatea lor proprie'. Părerea mea este că iubirea nu stă        e nici în jumătatea, nici în întregul tău însuţi, prietene... afară dacă nu se întâmplă ca aceste frânturi să conţină în ele binele. Şi dovada o avem

în faptul că oamenii îngăduie să li se taie picioarele şi mâinile când aceste părţi ale corpului apar viciate. Nu cred deci că oamenii iubesc cu orice preţ ceea ce le aparţine, bineînţeles dacă nu considerăm bunul ca o proprietate personală, aparţinând fiecăruia din noi, iar răul ca ceva străin! Oricum ar fi, nu există un alt lucru de care oamenii să se simtă înamoraţi decât binele. Nu găseşti?                                                     206a

— Cum să nu găsesc, pe Zeus.

—  Şi oare-i destul să spunem pur şi simplu că oamenii se înamorează de ceea ce-i bun?

—  Da, zic eu.

—  Dar ce? N-ar trebui să se adauge, zise ea, că binele trebuie să le şi aparţină, tocmai lor, care îl iubesc?

— Trebuie.

—  Şi că acest bine nu numai să-1 aibă, dar să-1 şi păstreze de-a pururea?

—  Şi aceasta.

¹ Aluzie la cuvântarea lui Aristofan, 191 d, 193 c.

—  Prin urmare, încheie ea, luat în totul, Eros este dorul de a stăpâni de-a pururea binele¹.

—  Foarte adevărat, zic eu.

—  Fiindcă astfel e întotdeauna amorul, zise ea, să băgăm de seamă acum la cei ce-1 urmăresc şi să vedem în ce mod şi în care anume acţiune zelul şi încordarea lor s-ar putea numi amor? Ce poate să fie lucrul acesta? Eşti în stare să-mi spui şi mie?

—  Dac-aş fi în stare, Diotima, nu ţi-aş admira acum înţelepciunea şi n-aş fi venit la tine să-nvăţ asemenea lucruri!

—  Atunci să-ţi spun tot eu, zise. Amorul e creaţie în frumos, creaţie în corp şi spirit.

— Am nevoie de un ghicitor, zic eu, ca să-mi tălmăcească ce spui, căci nu înţeleg.

—  Iată, îţi voi spune chiar eu mai clar. Bagi de seamă, Socrate, cum toţi oamenii zămislesc şi prin corp şi prin suflet? Şi, când ajung la o vârstă, natura singură ne împinge la procreaţie? Nu-i însă cu putinţă a crea în urât, ci numai în frumos. însăşi mergerea împreună a bărbatului cu femeia nu-i decât creaţie; şi lucrul este de ordin divin, Socrate, căci, deşi se petrece într-o fiinţă muritoare, el conţine nemurirea, adică zămislirea şi naşterea. Aşa ceva nu are loc în ceea ce-i nearmonizat, şi urâtul nu se armonizează deloc cu divinul; frumosul însă e în perfectă armonie.

Astfel dar Kallone² nu-i altceva decât Moira³ şi Eileithyia⁴ în vederea procreării. Acesta-i şi motivul că ori de câte ori creatorul s-apropie de frumos se dispune de bucurie, se revarsă în plăcere..., concepe şi naşte. Dar când vine aproape de urât, ce mâhnit, ce trist se retrage, cum se întoarce din drum, cum îşi reţine puterea de concepere şi cu câtă greutate se stăpâneşte! De aici vine, la orice vieţuitoare ce creează şi-i plină de viaţă, acea patimă arzătoare după frumos, în scopul

¹ S-a stabilit (2(X) a—e) că obiectul iubirii este fie ceea ce ne lipseşte acum, fie ceea ce ne poate răpi viitorul. Aici ideea se dezvoltă: binele este obiectul amorului^binele care ne aparţine, binele pe care-1 stăpânim pentru totdeauna Acest din urmă progres de gândire capătă prin ideea de naştere în frumos (206 b) o îndrumare spre definiţia amorului ca sete de nemurire (206 a sqq); L. Robin.

²-3' Cuvintele înseamnă în limba greacă frumuseţe, destin.

⁴ Zeiţa naşterilor. Destinul şi Naşterea sunt divinităţi cunoscute în mitologie, pe când Kallone pare o creaţie a lui Platon.

de a se libera de marea durere a procreării, care-o stăpâneşte. Vezi dar, Socrate, că amorul nu umblă după frumos, cum ţi se pare.

—  După ce umblă dar?

—  După naştere şi creaţie în frumos.

—  Fie, zic eu.

—  Ba-i tocmai aşa, adause dânsa. Şi de ce umblă după creaţie? Fiindcă naşterea ne face să ne împărtăşim de eternitate şi face nemuritor tot ce-i născut muritor. Dar vezi, fiindcă după cele convenite mai înainte amorul constă în dorinţa de a face ca binele să ne aparţină mereu, este necesar să legăm acum dorinţa binelui de aceea a nemuririi. Urmează cu necesitate din chiar cuvintele noastre că amorul aleargă şi după nemurire.

Setea de nemurire

Toate acestea mi le-a spus Diotima când am vorbit odată cu dânsa despre treburile amorului. Şi mai spunea următoarele:

—  Ce crezi, Socrate, care să fie cauza acestui amor şi care a pasiunii ce el o insuflă? N-ai simţit tu ce grozav pătimesc toate dobitoacele când le-abate să procreeze? Vieţuitoare care umblă, vieţuitoare care zboară, toate suferă ca de o boală a iubirii, toate caută mai întâi să se întâlnească împreună, iar în urmă să se ocupe de hrana celui născut; toate sunt gata, chiar cele mai slabe, să dea luptă cu cele mai puternice pentru apărarea puilor şi să moară pentru ei; de multe ori ele chiar mor de foame şi fac orice, numai să-şi hrănească odraslele. Cât priveşte pe oameni, zise ea, s-ar putea susţine că fac acestea din raţiune. Dar pe animale... ce cauză le pune astfel pe goană sub îmboldirea amorului? Poţi să-mi dai un răspuns?

—  Se-nţelege — i-am spus iarăşi — că nu mă simt în stare. Iar dânsa:

— Nădăjduieşti să te faci vreodată stăpân pe tainele amoroase fără să cunoşti acestea?

—  Dar bine, Diotima, cum spuneam şi mai înainte, eu tocmai de aceea am venit la tine, fiindcă-mi dau seama că am nevoie de învăţători. Deci spune-mi tu cauza acestor întâmplări şi a celorlalte pe care le mai produce pasiunea amorului.

207a

— Dacă găseşti şi acum că Eros înseamnă de la natură dragostea lucrului asupra căruia am convenit de mai multe ori înainte, atunci să

d nu te miri de explicaţie; eu şi aici pun aceeaşi raţiune ca mai înainte; că firea muritoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare. Şi singurul mijloc ce-i stă la îndemână pentru aceasta este creaţia. Datorită neîncetatelor naşteri se înlocuieşte fiinţa veche prin alta nouă, pe care cea veche o lasă în urma ei. De fapt, deşi despre fiecare vieţuitoare se zice că trăieşte şi că-i pururea aceeaşi, din copilărie până îmbătrâneşte, ea nu rămâne identică sieşi nici un moment, deşi îşi păstrează numele¹. Se înnoieşte necontenit, cu toate că-şi pierde mereu câte ceva: din păr, din carne, din oase, din sânge... şi, până la urmă, corpul întreg.

e               Şi prefacerea n-atinge numai trupul, ci şi sufletul. Se schimbă

apucăturile, caracterul, părerile, înclinările, plăcerile, mâhnirile, temerile... fiecare din acestea nu se menţine în clipa următoare, ci-n

208a vreme ce unele dispar, apar altele. Dar lucrul cel mai ciudat este ce se întâmplă cunoştinţelor. Nu numai că sunt cunoştinţe care se nasc în noi în vremea când altele se pierd (căci şi-n această privinţă fiecare din noi nu-i niciodată acelaşi), dar fiecare cunoştinţă în parte urmează acelaşi drum. Ceea ce se numeşte „a medita"² nu-i altceva decât rechemarea în minte a unei cunoştinţe care s-a pierdut. Uitarea este tocmai dispariţia unei cunoştinţe, iar „studiul", creând o cunoştinţă nouă în locul celei care s-a dus, o continuă aşa de bine pe cea dintâi, încât ni se pare că-i

b una şi aceeaşi. Astfel se păstrează toată fiinţa muritoare; nu fiind mereu şi în totul identică sieşi, cum este existenţa divină, ci determinând fiinţa ce dispare ca îmbătrânită să lase în urmă-i alta nouă, cum a fost ea însăşi.

Iată, Socrate, prin ce mijloc un muritor are parte de nemurire în privinţa corpului şi în toate celelalte³. Nemuritorul însă are această calitate în chip deosebit⁴. Nu te mira deci dacă orice vieţuitoare îşi

¹  Idee expusă şi în Fedon, 87 d şi în Timaios, 43 a.

² Cu alte cuvinte: a menţine, a întreţine sau a reţine o cunoştinţă prin continuă împrospătare.

¹ Asupra acestei idei vezi şi Legile, IV, 721 b, c. L. Robin crede că şi Aristotel s-ar fi inspirat de aici în De anim», 11,4,415 a, 26 b, 7.

■* La 208 b, rândul 4, urmăm pe Robin în locuţiunea ăhâvaiov (nu dSiivonov).

preţuieşte în mod natural atât de mult odrasla proprie! Nemurirea — iată pricina pentru care orice vietate are în sine această grijă... acest

amor.

Ascultam cuvântul Diotimei, mă minunam şi astfel o întâmpinam:

— Bine, preaînţeleaptă Diotima, crezi tu că lucrurile stau în adevăr chiar aşa?

Iar ea, ca filosofii desăvârşiţi:

— De asta, zise, să fii sigur, Socrate. Dacă, de altfel, ai vrea să te uiţi puţin la ambiţia omenească, te-ai minuna câtă lipsă de logică e într-însa faţă de principiile pomenite de noi... afară numai dacă te-ai gândi cât de tare sunt oamenii stăpâniţi de iubirea unui nume, căutând „Glorie nemuritoare să-şi facă în vremea ce vine'^, sau dacă-ţi dai seama că pentru acest motiv, mai degrabă decât pentru iubirea odraslelor proprii, atâţia au fost gata să înfrunte primejdii, să risipească o avere, să îndure orice suferinţă şi să moară chiar. Crezi tu, zise ea, că Alcesta ar fi murit pentru Admet, Ahile s-ar fi dus după Patroclu²,regele vostru Kodru³ ar fi ieşit înaintea morţii numai ca să asigure fiului său regatul, dacă nu credeau că lasă în urmă-le prin fapte o amintire nepieritoare despre vitejia lor, o amintire care trăieşte şi azi între noi? Departe de asta. Ci pentru virtute, cred eu, pentru nemuritoare vitejie şi pentru zvonul cel încărcat de glorie al ei — iată pentru ce se dau toţi peste cap; şi o fac cu atât mai mult cu cât sunt mai aleşi... fiindcă iubesc nemurirea.

Creatorii în corpuri, zise ea, îşi îndreaptă paşii mai cu seamă spre femei; prin amorul lor creează copii. Astfel îşi închipuie dânşii că-şi agonisesc şi nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea — pentru toată vremea ce va să vină*.

¹  Nu se cunoaşte provenienţa acestui vers.

² Vezi cuvântarea lui Fe<lru, 179 b şi urm.

³ Kodru, cel din urmă rege al Atenei, a primit moartea cu voinţă, pentru a mântui oraşul în războiul pe care-l purta cu Sparta. Potrivit oracolului, atenienii câştigau lupta decisivă dacă regele lor era ucis de inamic. Aflând răspunsul oracolului, spartanii au luat măsuri ca regele să fie cruţat; dar acesta, luând înfăţişarea înşelătoare a unui tăietor de lemne, ieşi înaintea inamicului, îi căută gâlceava şi primi moartea. Astfel asigură Kodru victoria patriei sale şi libertatea ei. Cf. Pausania, I, 19; VII, 25; Herodot, V, 65, 76; Val.Max.,V,6.

⁴ Şi aici — fragment dintr-un vers (a cărui provenienţă a rămas necunoscută).

Dar creatorii în spirit! Căci sunt oameni, zise ea, care creează mai

209a bucuros în suflete decât în corpuri... opere, se înţelege, care cad în sarcina spiritului să le conceapă şi să le formuleze. Vreţi să ştiţi care anume? Cele referitoare la gândire şi, nu mai puţin, la orice altă direcţie spirituală¹. Dintre aceştia, deci, fac parte toţi poeţii care creează lucruri originale; dintre ei, tehnicienii numiţi genii inventive... Iar cea mai mare din lucrările minţii lor, zise ea, şi cea mai fnimoasă între toate, priveşte întocmirile cetăţilor şi aşezămintelor omeneşti, gândire ce se numeşte,

b în acest caz, proporţie şi dreptate socială. Şi iată: când unul dintre aceştia poartă de tânăr în suflet, ca o fiinţă divină, sămânţa creaţiei şi când ajunge în floarea vârstei, deodată e cuprins de dorinţa zămislirii şi naşterii. El caută atunci şi aleargă încoace şi încolo după frumuseţea în care ar putea procrea... căci în urât nu va zămisli niciodată. Şi, pătruns de creaţie, îmbrăţişează mai bucuros corpurile frumoase decât pe cele urâte; dacă întâlneşte în drum un suflet frumos, nobil şi de o bună natură, îndată-1 stăpâneşte dragostea pentru această îndoită întrupare frumoasă. în faţa unei astfel de făpturi el devine într-o clipă capabil să-i dea o bogată îndrumare în vederea oricărei opere spirituale, îi dă sfaturi cum trebuie să fie omul superior, ce preocupări caută să aibă şi s-apucă

c chiar să-i facă pregătirea ştiinţifică. Atingându-se astfel de frumos şi împărtăşindu-se din el, se înfiripează, cred, şi ia naştere ceea ce stă încă de mult încolţit în suflete. Prezent sau absent — el îşi aduce aminte de alesul său şi creşte împreună cu dânsul rodul propriei sale creaţii². Aşa se face că oamenii din această categorie păstrează între dânşii legături mai puternice decât comuniunea dintre noi şi copiii noştri şi că amiciţia lor se arată mai neclintită; doar ei se fac una în vederea unor copii mai frumoşi şi mai puţin atinşi de moarte. Şi, se înţelege, mai bucuros ar primi oricare om, pentru sine, să dea naştere unor astfel de copii decât

d făpturilor omeneşti. Dar încă, dac-ar mai privi la un Homer, la un Hesiod, ori la ceilalţi poeţi de seamă, pe care îi pizmuieşte pentru urmaşii ce-au lăsat, urmaşi în stare să dea părinţilor creatori şi glorie şi amintire nepieritoare — fiind ei înşişi fără de moarte! Sau dacă ar privi,

¹  Aici cuvântul grecesc dptTij (=virtus) are înţelesul cel mai larg, de operă a spiritului, fiind ca sens un derivat al acţiunii conţinute în cuvântul <|>povir|Oic (judecată, gândire).

² Pentru deplina înţelegere a locului, trimitem la paragrafele introducerii privitoare la theoria greacă şi la amurul filosofic.

adause ea, spre copiii pe care Licurg i-a lăsat în Lacedemonia ca să fie mântuitorii statului spartan şi — ca să spun vorba — mântuitorii întregii Elade chiar!'. Tot aşa de onorat este la noi Solon, făuritorul cunoscutelor legi, şi mulţi alţii de pretutindeni, de la greci şi de la e străini, bărbaţi care au adus la lumina zilei multe şi frumoase lucrări, creaţii originale în orice direcţie a spiritului. Pentru dânşii se înalţă azi nenumăratele monumente cu caracter sacru! Ele sunt rezultatul unor astfel de copii; dar nu cunosc până acum un monument ridicat pentru copii omeneşti!

Treptele iniţierii desăvârşite

Poate c-am izbutit, Socrate, să te introduc puţin în chestiunile erotice. Nu ştiu însă de vei fi în stare să te ridici, chiar cu o bună 210a călăuzire, până la treapta iniţierii depline, până la starea de clarviziune, pentru care ce-am spus până aici nu-i decât pregătire². Voi da tot eu lămuriri mai departe şi nu va lipsi nimic din bunăvoinţa şi ajutorul meu. încearcă numai de mă urmăreşte, dacă te simţi în stare.

Oricine vrea să meargă în această chestiune drept la ţintă, trebuie încă din copilărie să înceapă prin a fi în căutarea corpurilor frumoase. în primul rând cel ce iniţiază, de vrea să călăuzească pe iniţiat pe drumul drept, trebuie să-1 conducă aşa, încât acesta să nu iubească decât un singur corp şi să creeze în jurul lui discursuri³ frumoase. Pe urmă caută să înţeleagă că frumosul care se găseşte într-un corp — oricare ar fi el — este frate cu frumosul ce este în alt corp. Şi dacă ar trebui să urmărim b frumuseţea după înfăţişare, ar fi o mare greşeală să nu socotim că frumosul ce stă pe toate corpurile este în fapt unul şi acelaşi. De altă parte, cine a priceput asta o dată, nu mai poate iubi decât toate corpurile

¹  Platon a avut întotdeauna admiraţie pentru constituţia şi legile Spartei; vezi şi Legile, III, 693 e.

² „Iniţierea" în misterele amorului este privită ca un drum cu mai multe faze; numai la urmă cade perdeaua în faţa iniţiatului şi iese la lumină adevărul. Purificatul este acum în .stare să vadă nemijlocit realitatea şi s-o contemple, fapt pe care limba greacă îl numeşte epoptie. Ve/i 211 b, c şi Fedan, 69 v—d, L. Robin.

³  Deşi suntem încă în fa/a când punctul de atracţie al iubirii aparţine frumuseţii corporale, nu lipsesc totuşi nici de aici (= discursurile frumoase), fiindcă' este vorba, probabil, de convingerea pe caie iniţiatorul trebuie s-o exercite în tot  momentul asupra iniţiatului.

frumoase. Cu alte cuvinte, se dezbăra de iubirea puternică ce o avea pentru unul singur şi începe a-1 dispreţui ca pe ceva socotit de mică importanţă. După aceea va preţui frumosul sălăşluit în suflete mai mult decât frumuseţea ce ţine de corp. Şi încă... într-o măsură aşa de însemnată, că dacă are cineva un suflet ales însă corpul nu-i tocmai o floare a frumuseţii, îi este totuşi de ajuns: ori să-1 iubească, ori să-1 preocupe, ori chiar să-1 împingă a crea şi urmări cele mai potrivite exerciţii de spirit, în stare să ridice nivelul sufletesc al tinerilor. Şi va fi constrâns să contemple frumosul ce se găseşte în ocupaţiile zilnice şi în legi; să vadă şi aici că frumosul întreg este înrudit cu sine însuşi... aşa că-şi va da atunci seama ce puţin lucru este celălalt frumos, care priveşte corpul!

De la ocupaţiile obişnuite se ridică la ştiinţe... ca să înţeleagă de rândul acesta şi frumosul sălăşluit în ele. Acolo, având în fală o bogată privelişte frumoasă, el nu va mai fi rob umil şi plecat unei singure iubiri, îndreptată spre frumuseţea unui tânăr, a unui singur om — te miri cine — a unei singure predilecţii... Dimpotrivă, strămutat pe marea cea largă a frumosului şi contemplându-1 nemijlocit, el va crea multe, frumoase, magnifice opere ale spiritului: cu deosebire cugetări pe tărâmul nesfârşit al filosofiei; şi va face aceasta până ce, întărit pe poziţie şi sporit în mijloace, va ajunge să prindă însăşi acea ştiinţă, unică în felul ei, ce are ca obiect frumuseţea de care vorbim.

Descoperirea Frumosului în sine

încearcă acum, adăugă ea, să-ţi ţii atenţia cât poţi mai trează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încât s-ajungă a pătrunde misterele amorului până la această treaptă şi cine va contempla pe rând¹ şi exact obiectele frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor lui Eros, va întrezări deodată² o frumuseţe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele

' Ceea ce caracterizează fiecare treaptă a acestei înălţări către frumos este apercepţia unei esenţe comune multiplicităţii lucrurilor. Vedem în acelaşi timp acelaşi obiect, unul şi multiplu, până la infinit (L. Robin).Aceeaşi metodă urmează în teoria platoniciană inteligenţa, pentru descoperirea binelui, cu deosebirea că acolo în locul amorului este dialectica.

² Revelaţia se face de<xJată\ iniţierea este gradată. (L. Robin.)

noastre: frumuseţe ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce 211a nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfârşit, într-un punct frumoasă, într-altul urâtă; câte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţea ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu stă într-un animal, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumuseţe ce rămâne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unicitatea formei¹; frumuseţe din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume

b

 frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase ea să crească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.

Când, prin urmare, se ridică cineva de la cele de jos, datorită amorului bărbătesc adevărat, până la acea desăvârşită frumuseţe şi începe a o întrezări, abia atunci poate spune că-i pe punctul să nimerească ţinta urmărită. în realitate, drumul drept ce merge la cele

 c

erotice sau mijlocul de a fi călăuzit într-acolo este să începem prin a iubi frumuseţile de aici, după care să ne ridicăm până la iubirea frumosului suprem, păşind ca pe o scară toate treptele urcuşului acesta. Să trecem, adică, de la iubirea unui singur corp la iubirea a două; de la iubirea a două la iubirea tuturor celorlalte. Să ne ridicăm apoi de la corpuri la preocupările frumoase, de la preocupări la ştiinţele frumoase, până ce ajungem în sfârşit să ne reculegem din diferitele ştiinţe şi să ne concentrăm într-una singură, care este de fapt însăşi ştiinţa Frumosului, ştiinţă prin care ajungem să cunoaştem frumuseţea în sine, aşa cum e².

Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e

 d

 rostul vieţii noastre! Căci dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi. Din moment ce ai văzut-o o dată, cum îţi vor mai părea pe lângă ea şi aurul şi îmbrăcămintea şi tinerii frumoşi şi copilandrii care vă tulbură când îi vedeţi, pe tine şi pe atâţia alţii! Ba... vă tulbură aşa de tare, că pentru a vă privi iubiţii şi a trăi pururea cu dânşii aţi fi gata, dacă lucrul

¹ Cu alte cuvinte, unitatea esenţei nu-i o unitate de colecţie, cum e aceea a unui tot, ci o unitate indivizibilă; Frumosul este în nuni unic ceea ce este şi, ca atare, nu încetează niciodată să fie una cu sine însuşi. Să se compare şi Fedon, 78 d—e. (L. Robin.)

²  Ridicarea până la epoplia Frumosului trece deci prin patru trepte: frumuseţea fizică, frumuseţea morală, frumuseţea cunoştinţelor şi Frumosul în sine, absolut.

ar fi cu putinţă, să uitaţi şi de mâncare şi de băutură... numai şi numai să-i admiraţi şi să fiţi cu dânşii!

e               Dar ce să mai zicem, grăi dânsa, de omul căruia îi e dat să

contemple frumuseţea cea limpede, curată, neprihănită... nu aceea plină de carne şi coloraţie omenească sau de câtă altă zgură a firii muritoare! Ce să mai zicem când el ar putea zări Frumosul divin, Frumosul cel cu

212a înfăţişare unică? Ţi-nchipui, zise, că trăieşte viaţă fără valoare omul care va privi într-acolo şi va contempla acel frumos, căruia i se dedică şi cu care se împreună? Nu-ţi dai seama că numai unul ca acesta — care vede frumosul prin singura cale în care el poate fi perceput — este în stare să creeze; nu măşti ale artei¹, măşti de care nici nu se atinge, ci opere de artă adevărată, ca unul ce-a pătruns în lagărul adevărului? Că numai creatorul unor opere superioare se face scump lui Dumnezeu; şi că, dacă între oameni există nemuritori, este tocmai cazul aceluia?

b               Iată, Fedru şi voi toţi; astea-s convingerile pe care Diotima mi le-a

sădit în suflet. Pătruns de ele, încerc la rându-mi să insuflu şi eu credinţa că firea omenească nu şi-ar putea lua cu uşurinţă tovarăş de lucru mai potrivit ca Eros, pentru dobândirea acestui bun. lată de ce, întrucât mă priveşte, susţin că orice om are datoria să stimeze pe Eros; de aceea preţuiesc eu toate câte vin de la Eros; de aceea mă străduiesc pentru ele, ba-i îndemn şi pe alţii în această direcţie; de aceea preamăresc, şi acum şi pururea, puterea şi bărbăţia lui Eros, atât cât sunt în stare s-o fac!

c               Şi acum, Fedru, consideră cuvântarea mea — de vrei — o

închinare în cinstea lui Eros, sau numeşte-o cu orice nume-ţi place!