Comentariu d/e Socrate a J. Hersch și autor necunoscut - rus

SOCRATE. (470-399 a. Chr.)

Socrate avea o obîrşie modestă. Deseori i s-a zugrăvit un portret ce contrasta cu cel al discipolului său, Platon. Platon, aristocrat, frumos ca un zeu, Socrate, greoi şi urît. N-a fost un mare orator, după gustul anticilor. E singurul din toată tradiţia filozofică europeană care n-a scris nici un rînd. Şi totuşi, el este filozoful care a exercitat cea mai puternică influenţă în decursul veacurilor. De ce n-a scris nimic? Poate pentru că nu credea într-un adevăr separabil de persoana celui care îl enunţă şi de momentul in care este enunţat. Pentru el, „adevărurile" nu sînt aidoma unor lucruri, ele sînt filozofice. Ce este, aşadar, un adevăr filozofic? Un adevăr filozofic nu este pur şi simplu un enunţ ce se raportează în mod adecvat la o stare de fapt obiectivă, independent de cel ce vorbeşte sau scrie. E un enunţ prin care o fiinţă umană responsabilă, liberă, asumă un adevăr, şi-1 face al său, îl face „adevăr" prin modul cum se angajează faţă de el. Aceasta echivalează cu a spune că pentru Socrate un adevăr numit teoretic este întotdeauna în acelaşi timp un adevăr practic, care depinde de cel care-1 înţelege — de acţiunea pe care o exercită asupra lui, de ceea ce acesta face din el. Astăzi l-am numi adevăr existenţial. Socrate caută înainte de toate să ascută la discipolii săi simţul adevărului. Interlocutorul său trebuie să descopere el însuşi că ceea ce socotea adevărat nu e suficient şi deci nu este încă, propriu-zis, adevărul. „Ştiu că nu ştiu nimic" — această vorbă celebră a lui Socrate către Pythia, în urma căreia aceasta a declarat despre el că este cel mai înţelept dintre atenieni — nu reflectă  nicidecum o modestie excesivă. Ea înseamnă: mi-am ascuţit simţul adevărului în aşa măsură încît exigenţa mea de adevăr nu se mai mulţumeşte cu aparenţele de adevăr pe care uneori le socotesc valabile. Ceea ce posed eu este nu adevărul însuşi, ci exigenţa unui adevăr mai înalt. Sesizăm aici deosebirea radicală ce există între Socrate şi filozofii de dinaintea sa: imboldul de a cerceta nu mai vizează explicarea lumii sau înţelegerea fiinţei în sine, ci vizează însuşi omul care se caută pe sine. Conştiinţa pe care omul o are despre lume se interoghează asupra ei însăşi. Mai exact: propria mea conştiinţă îşi pune întrebări cu privire la sine însăşi. îmi pun întrebări despre propria-mi ştiinţă, despre propriile-mi gînduri, şi, dacă dorinţa mea de adevăr devine destul de puternică, descopăr că ştiinţa mea este în mare măsură ne-ştiinţă.

Descoperim aici la Socrate o pedagogie a cunoaşterii creatoare, o dare în vileag a ne-ştiinţei, care trezeşte în discipol dorinţa de adevăr autentic. Mama lui Socrate era moaşă. Socrate spunea că practică şi el îndeletnicirea mamei sale: maieutica, arta moşitului. El moşea spiritele. Nu transmitea cunoştinţe din afară, ci deştepta în celălalt simţul adevărului, deja prezent, dar amorţit, prea repede satisfăcut. Acest demers are la bază o încredere fundamentală în om. Interlocutorul este o făptură umană şi ca atare în el este sădit simţul adevărului. E deajuns să fie moşit. Această încredere a lui Socrate îşi are rădăcinile în conştiinţa lui de sine şi în curajul său. A fost condamnat la moarte pentru că, spuneau judecătorii, „corupea tineretul". Adevăratul motiv însă a fost acela că el repunea totul în discuţie: natura şi repturile puterii, autoritatea, religia, ideea pe care concetăţenii săi şi-o făceau despre zei, virtute, bine, dreptate, despre rău şi nedreptate. Examenul său critic, care nu cruţa nimic, avea evident implicaţii politice. Iată de ce a fost considerat primejdios. Pe cînd se afla în închisoare, condamnat la moarte, discipolii săi i-au organizat evadarea. Socrate a refuzat. Nu că s-ar fi simţit vinovat: condamnarea pe care o primise o socotea nedreaptă. Era sigur că a fost de folos semenilor şi socotea că statul, în loc să-1 condamne, ar fi trebuit, dimpotrivă, să-1 recompenseze. Dar el îşi justifică refuzul astfel: a fost condamnat în conformitate cu legile. Iar polis-ul, statul, se menţine graţie legilor. Tot graţie lor, el însuşi a devenit ceea ce este. Existenţa şi-o datorează polis-ului şi legilor. Dacă ar fi fugit, s-ar fi lepădat de tot ce a propovăduit. Aşadar, va rămîne şi-şi va suporta pedeapsa pînă la capăt. Această conduită a lui Socrate merită atenţie, într-o epocă cum este a noastră, în care respectarea legilor şi a dreptului, precum şi semnificaţia pe care o are statul pentru noi, sînt atît de des copleşite de sentimente de indignare, considerate a fi mai profunde şi mai nobile.

Socrate, dimpotrivă, deşi se simte condamnat pe nedrept, se supune legilor cetăţii. El spunea: legile sînt părinţii mei. Chestiunea principală pusă de Socrate a fost: cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui? Observăm imediat că preocuparea sa centrală diferă mult de cea a gînditorilor de mai înainte. El este primul care se miră de această obligaţie pe care o are fiinţa umană de a-şi conduce viaţa, de a-şi orienta faptele în sensul binelui, pe căi pe care singură trebuie să le găsească. El dezvoltă ideea următoare: atunci cînd un om acţionează, o face întotdeauna pentru că-şi propune să ajungă la ceva socotit de el a fi bun. Chiar şi în cazul cel mai rău: un criminal îşi propune şi el să obţină ceva ce socoteşte a fi bun pentru el. Excepţie ar putea face doar o fiinţă psihic iresponsabilă, un smintit. Orice om cu mintea sănătoasă are în vedere prin actele sale un rezultat pe care-1 consideră bun. Atunci de unde vine răul? „Răul, spune Socrate, vine din faptul că omul se înşală în privinţa binelui." Omul ia un fals bine drept binele adevărat, preferă un bine mai mic, unuia mai mare, sacrifică un bine major pentru a-şi procura unul mai mic. Adică se înşală. Răul provine din ignoranţă. Sarcina esenţială, pentru Socrate, e să dezvolte, să întărească în om simţul adevăratului bine. Aceasta e raţiunea de a fi a maieutică sale, a artei sale de a moşi spiritele. Atingem aici o temă centrală a întregii filozofii. Teza că oamenii nu fac rău decît din ignoranţă ar putea fi înţeleasă în sensul că ei nu sînt bine informaţi. De fapt însă, nu este nicidecum vorba de aşa ceva. Pentru a descoperi adevăratul bine, este necesară o transformare lăuntrică. Ignoranţa din care provine acţiunea blamabilă nu e o ignoranţă obiectivă, ce ar putea fi remediată prin mai multă cunoaştere exterioară sau printr-un plus de informaţie. E o ignoranţă mai profundă, o incapacitate lăuntrică de a discerne şi judeca. Recunoaşterea adevăratului bine este totodată în sine un act moral. Trebuie să vrei cu adevărat. E un punct filozofic central.

            Cu cît studiezi mai mult filozofia occidentală, cu atît descoperi în miezul ei că adevărurile teoretice nu sînt în ea niciodată numai teoretice şi că imperativele practice ce derivă din ea nu se reduc nicicînd la o predică pur morală. în ea, teoreticul şi practicul, practicul şi teoreticul sînt inseparabile.

Iată de ce Platon, de exemplu, lega filozofia de exerciţiile destinate purificării sufletului, exerciţii religioase sau chiar matematice. Pentru ca sufletul să poată cunoaşte, el trebuie să fie curat. Pentru a cunoaşte adevăratul bine, trebuie mai întîi să devii capabil de atare cunoaştere, or aceasta constituie deja un comportament moral. Nu trebuie, desigur, să ne închipuim că, după Socrate, ar fi de ajuns ca un om să asimileze un manual de morală pentru a deveni capabil să facă binele. Ceea ce trebuie este să trezim şi să formăm simţul adînc pentru adevăr care dormitează în fiecare om. Se uită adesea că simţul pentru adevăr este el însuşi moral. Iată de ce rădăcina ştiinţei — inclusiv a ştiinţei noastre moderne — este în esenţă morală. Dacă oamenii de ştiinţă îşi supun ipotezele la verificări atît de severe, este pentru că s-au angajat moral, faţă de ei înşişi, la o exigenţă riguroasă de certitudine cînd este vorba de adevăr. Observăm că filozofia se situează, aici, la articulaţia teoreticului cu practicul, a cunoaşterii cu acţiunea. A cunoaşte este totodată un mod de a acţiona. Iar a acţiona este şi un mod de a cunoaşte. E cu neputinţă să le separi una de alta. Legătura dintre ele, în cadrul condiţiei umane, o înţelegem pentru prima dată în viaţa şi prezenţa lui Socrate. Socrate susţine, aşadar, că nu facem rău decît din ignoranţă. Prin urmare, dacă vrem să cunoaştem adevărul şi să dezvoltăm în noi dorinţa de adevăr, trebuie să începem prin a lucra asupra noastră înşine. De unde, celebra maximă a lui Socrate: „Cunoaşte-te pe tine însuţi." Cunoaşte-te pe tine însuţi, formula nu are nimic de-a face cu vreo interpretare psihanalitică, cu introspecţia, cu contemplaţia lăuntrică. A ne cunoaşte pe noi înşine înseamnă a descoperi în noi rădăcina cea mai adîncă a simţului nostru pentru adevăr, dar tot aşa şi slăbiciunile şi lipsurile acestei rădăcini; a descoperi, de asemenea, ne-ştiinţa noastră; tendinţa de a ne autoiluziona; înclinaţia de a ne autoamăgi. Toate acestea sînt cuprinse în „Cunoaşte-te pe tine însuţi." Nu este vorba de o simplă privire în oglinda reflexiei, de un mod de a ne vedea şi descrie. E vorba de o acţiune. Şi aici, în focarul influenţei socratice, se unesc teoria şi practica. Socrate întreabă. Vorbeşte şi ascultă. Cel mai adesea, începe prin a pune cîte o întrebare:

 „Spune-mi, dar, ce este, după părerea ta, Frumosul?" sau „Binele", sau „Ce este Dreptatea?"

Interlocutorul răspunde. Metoda socratică constă în a-i accepta pentru început răspunsul.

„Prea bine, acesta ţi-e deci gîndul. Să luăm gîndul acesta drept punct de plecare şi să vedem unde ne duce. Dacă lucrurile

stau aşa cum spui, oare nu urmează că... ?

— Desigur, zice celălalt, e evident.

— Şi dacă lucrurile stau cum spui, atunci mai urmează şi că... ?

— Da, negreşit."

Evidenţele se înlănţuie astfel treptat, pînă cînd se ajunge la un rezultat aparent incontestabil. E momentul în care Socrate

revine la enunţul iniţial: „Dar stai puţin, am stabilit totuşi că... , etc. Şi atunci, nu urmează şi că... ?

— Da, de bună seamă.

— Iar de aici mai urmează apoi că... "

Un alt lanţ de raţionamente se desfăşoară pornind de la primul răspuns care fusese dat, lanţ ce conduce altundeva decît precedentul. Pînă în clipa cînd Socrate sfîrşeşte prin a spune: „Dar cum se poate una ca asta? Mai înainte, am stabilit

o primă concluzie; acum ajungem la alta, foarte diferită. Cum se împacă cele două?" Este momentul de cumpănă, de perplexitate, de experienţă a ne-ştiinţei. Tradiţia a dat acestui proces numele de ironie socratică. Ea constă în a urma gîndurile interlocutorului, împingînd însă lucrurile pînă în punctul unde celălalt descoperă că nu-i de acord cu sine însuşi, astfel încît nici el nu mai ştie ce anume credea că gîndcşte. Crezuse că ştie şi acum descoperă că nu ştie. Tot ce se poate face atunci este să se reia totul de la început. Ironie socratică, descoperire a ne-ştiinţei, revenire la sine însuşi, reîncepere. Unele din dialogurile lui Platon urmează cu fidelitate acest model — de exemplu, Tlieaitetos, care tratează despre matematici. După multiple şi susţinute eforturi, cititorului nu-i rămîne, la sfîrşitul dialogului, decît să reia totul de la capăt.

în pofida tuturor deosebirilor, vom regăsi la Socrate numeroase trăsături care-1 leagă de presocratici. Astfel, de exemplu, principiul identităţii, despre care am vorbit în legătură cu Parmenide. La Socrate însă, nu este vorba de identitatea obiectului cu sine însuşi de-a lungul unui discurs coerent din punct de vedere logic. E vorba de acordul gîndirii cu ea însăşi. „Eşti oare de acord cu tine însuţi? Iată, erai sigur că eşti de acord, dar acum constaţi singur că nu eşti. Prin urmare, trebuie cercetat mai departe." Socrate nu credea că ar putea să existe un adevăr absolut care şi-ar păstra semnificaţia dacă ar subzista desprins de eul care îl gîndeşte. Pentru el, cunoaşterea angajează sufletul în întregul lui. Este greu de separat partea lui Socrate de cea a lui Platon în discursurile pe care Platon, în cuprinsul dialogurilor sale, le pune în gura lui Socrate. Poate că-i atribuim lui Socrate o parte din ideile lui Platon, poate că dimpotrivă. Oricum însă, avem aici una din cele mai frumoase imagini din istoria filozofiei: fînărul Platon stînd la picioarele muribundului Socrate. Platon povesteşte, în Phaidon, ultima convorbire a lui Socrate cu discipolii săi. Socrate prezintă o serie întreagă de dovezi ale nemuririi sufletului. De ce o întreagă serie? O singură dovadă veritabilă ar fi de-ajuns. Dar tocmai asta este, că nici una nu e suficientă. Pentru că nemurirea sufletului scapă oricărui argument obiectiv. O dovadă obiectivă ar fi în contradicţie cu natura sufletului. Nici o dovadă nu-i suficientă — cel mult, s-ar putea spune că adevărata dovadă rezidă în modul în care Socrate a ştiut să moară. Ea vine la sfîrşit, după toate celelalte. Socrate ia cupa ce conţinea cucută, mulţumeşte cu prietenie temnicerului care i-a adus-o. Fără zăbavă, o goleşte dintr-o sorbitură. începînd de la picioare, trupul i se răceşte treptat. Socrate se întinde şi-şi continuă convorbirea cu discipolii. Ultima sa propoziţie a fost: „Sîntem datori să sacrificăm

lui Asclepios un cocoş." Asclepios era zeul medicinei. Aceste ultime cuvinte semnifică faptul că Socrate considera moartea ca pe o vindecare. Sufletul său avea să cunoască, în sfîrşit, libertatea. Această idee a sufletului eliberat, cu răspunderea sa proprie şi cu independenţa sa, o vom regăsi la Platon. La Platon, care se afla în acea clipă la picioarele lui Socrate; şi care, curînd după aceea, părăsea Atena. Nu voia să mai vadă acest oraş, nu-i mai suporta autorităţile. A trebuit să treacă multă vreme înainte ca el să se decidă să revină la Atena, unde a întemeiat şcoala sa, Academia.

Rezumat scurt despre SOCRATE (rus)

Казнь философа, признанного оракулом Дельфийского храма самым мудрым из древних греков, несёт из глубины веков мрак жестокой несправедливости неправедного суда после восстановления демократии в Афинах. В солнечное весеннее утро 399 года до нашей эры в Афинах готовился к открытию знаменитый процесс Сократа, и всё активное мужское население города спешило к месту судебного разбирательства, предчувствуя острую схватку в полемике семидесятилетнего философа со своими обвинителями. Только что было свергнуто народным восстанием правление тридцати тиранов во главе с Критием, учеником Сократа, установленное Спартой после поражения афинян в двадцатисемилетней Пелопоннесской войне. В город вернулись изгнанные демократы и среди них богатый кожевник Анит, ненавидевший философа за то, что был высмеян им во время публичного спора, и за отказ сына после бесед о нравственности наследовать профессию отца.

Трое граждан Афин (поэт-трагик Мелет, богатый и влиятельный демократ Анит, ремесленник и оратор Ликон) обвинили Сократа в отрицании богов и развращении молодёжи придумыванием новых божеств. Первым на процессе выступил Мелет, заявивший, как сообщает античный историк Диоген Лаэртский, что Сократ «не чтит богов, которых чтит город, а вводит новые божества и повинен в том, что развращает молодёжь, и наказанием должна быть смерть». Ликон и Анит повторили обвинение начинающего поэта и тоже потребовали смертной казни. В ответ Сократ произнёс речь, опровергавшую надуманные претензии к нему, доказывая, что не он, а философ Анаксагор «объяснял научным образом небесные явления». Но ему не хотели верить – всё было предопределено. Сократ, признанный большинством голосов присяжных виновным, должен был сам назначить себе наказание. Он мог предложить в качестве кары своё изгнание или штраф, но заявил, что ни в чём не виновен и заслуживает вознаграждения в виде бесплатного пожизненного обеда с олимпийскими чемпионами или символического штрафа в одну мину. Крики негодования, возмущённое топанье ногами присутствующих подействовали на пятьсот одного судью, и они сами голосованием определили меру наказания...  Сократа осудили на смерть, но отсрочили приведение приговора на месяц из-за отплытия накануне корабля на остров Делос с ежегодной религиозной миссией. После оглашения приговора Сократ произнёс: «Вы идёте отсюда, чтобы жить, а я – умереть. А что из этого лучше, неизвестно никому, кроме бога». В своей последней речи философ сказал, что смерти не боится, что в памяти людей останется мудрецом, что его обвинители обязательно пострадают. Он оказался пророком в жизнеописаниях Плутарха, согласно которым его обидчики повесились…

Сократ утверждал, будто с самого детства слышал внутренний голос, посредством которого бог склонял его к рассуждениям. Афинский философ родился в 469 году до нашей эры в предместье столицы Аттики в семье ремесленника-камнетёса Софрониска и акушерки Финареты. В молодости он посещал уроки красноречия и беседы женщины-философа из Милета Аспасии и отказался наследовать профессию отца, решив серьёзно заниматься ораторским искусством. Ему было тридцать семь лет, когда началась Пелопоннесская война и пришлось исполнять воинский долг. Он отважно, по свидетельству историков, сражался в трёх битвах первого одиннадцатилетнего периода до заключения в 421 году. до нашей эры Никиева мира. В сражениях второго периода Сократ не участвовал, он был заседателем в совете пятисот и не раз, сталкиваясь с неоправданной жестокостью в судебных процессах, противился несправедливым расправам даже во времена правления тридцати тиранов после поражения Афин. Всё своё свободное время Сократ проводил в философских спорах, у него было много учеников, ведь он не брал ни с кого денег за обучение. Он не входил ни в одну партию и мог с любым человеком беседовать на темы морали, познания истины и справедливости. Человек рассматривался Сократом как нравственное существо, он считал, что различие между добром и злом не относительно, а абсолютно, утверждал, что мир непознаваем, а познать можно только душу человека и его дела, и в этом заключается задача философии. Тридцать дней находился Сократ, закованный в цепи, в ожидании казни, пока корабль не вернулся с острова Делос в Афины. Его верный друг Критон подкупил стражу и предложил бежать, но философ отказался, сказав, что закон надо уважать, хотя его и осудили несправедливо. Последний день Сократ провёл со своими учениками, и только Платон не пришёл с ним проститься из-за болезни или…

У него было много времени на размышления, и ученики услышали его последние рассуждения об умирании для жизни земной, об освобождении бессмертной души от её смертной телесной оболочки. Он простился с женой, тремя своими сыновьями и ушёл в комнату для омовения. После купания к нему подошёл палач с чашей яда из цикуты и попросил не проклинать его. Сократ успокоил прислужника, выпил яд и стал ожидать его действия, предупредив своих учеников, что хотел бы умереть в благоговейном молчании, не слыша их рыданий.
Когда у Сократа похолодел живот, он подозвал своего верного ученика Критона и передал странную просьбу: «Критон, нужно принести петуха в жертву Асклепию». Это были последние слова великого философа перед уходом из жизни, тайный смысл которых до сих пор не разгадан. Одни исследователи утверждают, будто Сократ хотел подчеркнуть последними словами, что смерть тела – это выздоровление души, другие, что смерть – выздоровление от болезни, называемой жизнью, третьи называли их просто дерзостью философа. Платон приписал учителю свои взгляды на бессмертие души. Бог врачевания греческой мифологии Асклепий (у римлян – Эскулап) воскрешал даже мёртвых, но Сократ к своей просьбе ничего не добавил. Петуха обычно приносили в жертву богу медицины за выздоровление. Возможно, великий философ хотел отблагодарить Асклепия за исцеление души от злобного гнева за учинённую с ним несправедливость, от ненависти к своим обидчикам? Можно, дорогой читатель, расшифровать последние слова Сократа и как послание человечеству: принести в жертву богу врачевания крикливого, задиристого петуха, чтобы он исцелил души людей от сумасшествия самоуничтожения, жестокости «духовной спячки»…