189 a) Urmându-şi vorbirea, Aristodem zicea că-n acel moment a luat cuvântul
Aristofan:
— Da (sughiţul) a încetat,
însă nu mai înainte de a-mi fi provocat strănutul. Ce mă miră pe mine aici este
că „buna rânduială a organismului" are nevoie totuşi de asemenea zgomote
şi de gâdilări... cum e bunăoară strănutul.
Şi Eriximah:
b) — Ia
aminte ce faci, prietene Aristofan! Eşti imprudent dacă mă batjocoreşti tocmai
acum când vrei să începi a vorbi. Ai fi avut putinţa să vorbeşti în tihnă...
acum văd că mă sileşti să te pândesc şi să dau la iveală tot ce-i de râs în
cuvântarea ce vei ţine. Aristofan, surâzând, zise:
—
Bine spui tu, Eriximah! Rogu-te, consideră ca nespuse vorbele ce-am
grăit şi nu mai sta la pândă. Ce mă tem pentru cuvântarea pe care o voi ţine,
nu-i că voi rosti şi lucruri înveselitoare (aşa ceva ar fi şi succesul şi
obiceiul muzei mele), ci este să nu spun prostii din cele care stârnesc râsul.
c) —
Crezi tu, Aristofan, adăugă Eriximah, că tot ciocnindu-mă aşa vei scăpa
de mine? Mai bine fii cu luare-aminte şi vorbeşte cum se cuvine, căci ai să dai
seamă de tot ce rosteşti... deşi, dacă voi găsi că e cazul, s-ar putea să te
iert.
— Ei bine, zise Aristofan, află, Eriximah, că eu am în minte un
alt mod de a pune problema, şi decât tine şi decât Pausania.
Mie-mi pare că oamenii n-au simţit în genere puterea amorului. Ce?
Dac-ar fi simţit-o, oare nu i-ar fi ridicat ei cele mai măreţe temple şi
altare? Nu i-ar fi închinat cele mai mari jertfe? Altminteri, v-asigur că Eros
n-ar fi rămas cum e azi... lipsit de orice atenţie — el, zeul demn de toate
onorurile! Căci, neîndoios, dintre zei el este cel mai iubitor de oameni, el
poartă de grijă nevoilor omenirii, el e doctorul tuturor durerilor...
Vindecându-le — Eros aduce neamului omenesc prinosul celei mai înalte fericiri.
Eu am să încerc a vă tălmăci[1]
puterea lui; la rându-vă, fiţi voi învăţătorii celorlalţi.
Schimbările fiinţei omeneşti
Trebuie mai întâi să vă spun cum e fiinţa omenească şi ce
schimbări a suferit ea.
Mai
demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de
oameni au fiinţat la început, nu ca acum: bărbat şi femeie; era şi-al treilea
sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte două. Astăzi, doar numele a
mai rămas dintr-însul; fiinţa însăşi a dispărut. Acest sex se numea pe-atunci androgin,
căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte din bărbat şi
din femeie. Acum numele lui nu-i altceva decât o poreclă aruncată cuiva spre
a-1 jigni. Afară de asta, corpul întreg al fiecărui androgin era de o
înfăţişare rotundă; spatele şi coastele în formă de cerc; avea patru mâini şi
tot atâtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât
circular, un singur cap pe care se desenau cele două feţe opuse una alteia,
patru urechi, două organe de procreaţie şi, în sfârşit, toate celelalte pe
care, 190 a) prin comparaţie cu
acestea, le puteţi reconstitui lesne[2].
Umblau drept, ca noi, şi se îndreptau în orice direcţie ar fi dorit s-o apuce.
Când însă voiau să iuţească pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre
şi-şi luau fuga într-o grăbită rostogolire circulară, întocmai ca cei care fac
tumbe şi cad mereu în picioare.
b) Iată acum şi cauza pentru care aceste trei
genuri de oameni se deosebeau între ele. Sexul bărbătesc a fost încă de la
început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al Lunii,
căci şi ea se împărtăşeşte din Soare şi Pământ. Aceşti androgini aveau şi
formele rotunde şi mişcările circulare, chiar de la părinţi. Hărăziţi cu o
rezistenţă şi-o virtute miraculoase, cu o cutezanţă fără de margini tocmai cum
spune c) Homer despre Efialte şi
Otus, ei s-apucară să se suie-n cer ca să pună mâna pe zei. Atunci Zeus şi
ceilalţi zei s-au sfătuit ce trebuie să facă... şi nu erau în stare să ia o
hotărâre. Nu era locul, în adevăr, nici să-i ucidă, nici — trăsnindu-i ca pe
giganţi — să şteargă de pe faţa pământului neamul lor. Aşa ceva ar fi însemnat
pentru dânşii să desfiinţeze chiar onorurile şi daniile ce le vin din partea
oamenilor. Dar nu le putea ierta nici cutezanţa. După oarecare gândire, Zeus
abia se hotărî, în sfârşit.
Luând deci cuvântul, zise:
„Cred
c-am găsit mijlocul de-a sili pe oameni să-şi lase obrăznicia, îi voi face mai
slabi. Iată, am să-i tai în două pe fiecare şi-au să se facă pe dată mai
neputincioşi; ba, ne-or fi şi mai productivi, din cauza numărului d) mai mare. Şi vor umbla drept, pe
două picioare. Dar dacă şi aşa se vor arăta necuviincioşi, nevoind să se
potolească, iarăşi am să-i tai în două — zise dânsul —, ca să umble pe un
singur picior, sărind ca şchiopii".
e) Spunând
asta, Zeus tăie în două pe androgini, cum tăiem noi scoruşele spre a le pune la
uscat, sau cum unii despică ouăle cu firul de păr[3].
Pe care, cum îl făcea în două, poruncea lui Apollo să-i întoarcă figura şi-o
jumătate a gâtului spre partea unde era tăietura, pentru ca omul văzând-o să
devină mai modest. Cât privește celelalte părți, zeul porunci să se vindece. Şi
Apollo îi întoarse atunci figura; şi, cum strângi la gură o pungă, aşa adună el
toate pieliţele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lăsat decât o deschizătură
pe care o strânse în mijlocul burții, într-un punct ce se numeşte buric. Netezi
şi celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul,
191a) folosindu-se de-o unealtă asemenea celeia pe care o
întrebuințează cizmarii spre-a întinde pielea încălțămintelor pe calapod. Nu
lăsă decât prea puține creţuri în preajma pântecului, lângă" buric, pentru
a păstra doar amintirea vechii pedepse.
Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se
alipească celeilalte jumătăţi. Când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se
strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau şi de mâncare şi de
tot, şi deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta
nu mai voiau să s-apuce de nimic.
Când una din ele murea, partea rămasă singură căuta împreunarea cu
altă jumătate părăsită, fie că dădea chiar peste jumătatea unei femei întregi
(ceea ce noi numim astăzi „o femeie"), fie că era jumătatea unui bărbat.
Rasa mergea astfel spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc şi
inventă alt leac. El strămută în faţă organele creatoare, căci pân-aci
androginii le aveau în partea din afară. Ei zămisleau şi năşteau nu prin
conlucrarea acestor organe, ci în pământ, ca greierii. Mutându-le Zeus în faţă,
naşterea s-a făcut de-acum încolo numai printre-însele: bărbat cu femeie.
Datorită acestei orânduieli, dacă bărbatul se uneşte c-o femeie, zămisleşte; şi
astfel, neamul se păstrează. Dar dacă bărbatul s-ar întâlni tot cu bărbat,
dintr-o unire ca asta urmează dezgustul şi-ndată ei ar pune capăt împreunării
şi s-ar întoarce spre alte fapte, ar înclina spre o altfel de viaţă. Iată, de
atunci este împlântat în oameni amorul unora către alţii! Eros este cel ce
împreunează frânturile vechii naturi; el îşi da osteneala să facă din două
fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.
Explicarea pasiunii amorului
Fiecare din noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei,
cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută
necontenit frântura ruptă din el însuşi. Acei dintre bărbaţi care sunt frântură
din fiinţa ambigenă, numită odinioară androgin, iubesc femeile; din această
categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile
iubitoare de bărbaţi şi cu cele adultere: ele îşi trag fiinţa din aceeaşi
categorie. Cât despre cele ce-au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau
nici o atenţie bărbaţilor; înclinarea lor este tot., către femei: heteristriile[4]
sunt din această categorie. De altă parte, cei ce provin din despicarea
bărbatului înclină cât sunt copii înspre sexul bărbătesc şi, întrucât ei înşişi
sunt părţi 192a) ale acestui sex, iubesc pe bărbaţi şi-s
bucuroşi să trăiască împreună şi alăturea de aceştia. Iată de ce-s dânşii cei
mai destoinici dintre copii şi tineri: fiindcă prin natura lor sunt cei mai
bărbăteşti! Afirmă unii că sunt lipsiţi de ruşine. E o neexactitate: nu din
neruşinare fac asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind
dornici de ce le este asemenea. Mai am o dovadă importantă; astfel de
exemplare, odată pregătirea terminată, sunt singurii bărbaţi care intră în
politică. Apoi, când devin bărbaţi, ei iubesc copiii şi, b) prin firea lor, nu dau vreo atenţie căsătoriilor, nici
procreaţiei copiilor; sau o fac numai siliţi de lege. Plăcerea lor e să rămână
burlaci şi să trăiască unii cu alţii. Ca să spun într-un cuvânt, unul ca acesta
devine iubitor de copii, se face alintător al lor şi-i pururea în căutarea
celui de-o fiinţă ca sine. Aşadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale
propria sa jumătate — fie că-i în joc un iubitor de copii, fie că~i oricare
altul — atunci ca prin farmec el este fulgerat de-o simpatie, de-o afinitate,
de-o dragoste ... care-i face, ca să c)
spun aşa, incapabili să se mai despartă unul de altul, nici măcar o clipă! Ei
trăiesc apoi viaţa împreună... dar, dacă i-ai întreba, nu ţi-ar putea spune ce
aşteaptă fiecare pentru sine, unul de la altul. Nimeni n-are impresia că
legătura plăcerilor amoroase este ceea ce-i împinge să se bucure cu o adevărată
patimă la apropierea unuia de celălalt. Dimpotrivă, e vădit că altceva
urmăreşte sufletul lor; ceva care-i incapabil s-o mărturisească, ceva care se
ghiceşte numai, sau se întrevede. Iată: să zicem că în timp ce stau împreună li
s-ar înfăţişa deodată Hefaistos cu uneltele, şi le-ar grăi astfel: „Care-i, oameni
buni, dorinţa ce vreţi să se-mplinească vouă din partea unuia către
celălalt?" Să zicem că faurul, observându-i că pregetă să dea răspunsul,
ar lua iarăşi cuvântul: „Nu cumva ceea ce doriţi este să rămâneţi de-a pururea
împreună, unul alături de celălalt, şi ca nici noaptea nici ziua să nu vă
depărtaţi unul de altul? Ei bine, dacă asta-i ce doriţi, aflaţi că eu vreau să
vă unesc, să vă topesc împreună; vreau să fac din voi doi o singură fiinţă,
astfel, cât veţi trăi, să trăiţi laolaltă, iar când veţi muri, să fiţi şi-n
lăcaşul lui Hades o persoană în loc de două; să muriţi laolaltă. Observaţi de
nu-i aceasta dorinţa voastră şi spuneţi-mi dacă n-aţi vrea să vă făuresc o
astfel de soartă".
Auzind acestea, ştim bine că nici unul dintre-înşii n-ar tăgădui;
nimeni n-ar spune că vrea altceva. Dimpotrivă, fiecare ar crede că a auzit
apriat ceea ce dorea de multă vreme: să se apropie şi să se topească împreună cu persoana iubită de dânsul; din două se face o
singură fiinţă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era
astfel, încât alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, 193a) al acestei goane după unitate.
Căci înainte de asta, cum am spus, eram una; pe când acum, din cauza
necuviinţei noastre, zeul ne-a separat cum au fost separaţi şi răsfiraţi
arcazii de către spartani. De nu ne-om purta respectuos faţă de zei, teamă mi-e
să nu fim tăiaţi încă o dată şi să rămânem ca acele figuri sculptate pe
pietrele de mormânt, care profilează numai o secţiune din om, trasă de-a lungul
nasului, sau să ne facem ca bucăţile arşicelor tăiate între doi prieteni[5].
b) Iată
motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe
de o parte, ca să scăpăm de noi nenorociri, pe de alta, pentru a izbuti să
refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. Nimeni deci să nu
săvârşească ceva împotriva lui (şi lucrează potrivnic cine se face urât
zeilor). Devenind însă prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu,
vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastră jumătate, ceea
ce la puţini din cei de astăzi li-i dat s-o facă.
Aici, parcă-1 văd pe Eriximah că-şi zice: „Ăsta nu-i discurs, ci
curată comedie!" Ca şi cum vorbesc gândindu-mă la Pausania şi Agaton[6].
c) Nu
voi tăgădui că-ntâmplarea face ca dânşii să fie tocmai din rândul acelora, şi
încă amândoi coborâtori din firea bărbătească. Dar susţin că toţi bărbaţii,
toate femeile, că întreg neamul omenesc ar fi fericit numai dacă fiecare şi-ar
duce la bun sfârşit amorul său, şi dacă tot insul s-ar întâlni cu dragostea
lui, refăcându-şi vechea natură. Şi dacă o asemenea reconstituire face
desăvârşirea, urmează cu necesitate că dintre cele prezente ceea ce stă cel mai
aproape de reconstituire e şi cel mai învecinat cu desăvârşirea. Ei bine, asta
nu-i altceva decât întâlnirea cu iubitul care a fost creat, în spirit, la fel
cu dânsul.
d) Fireşte,
dacă-i vorba să preamărim divinitatea-cauză, numai lui Eros i se cuvin laude pe
bun drept. Numai el ne dă: şi în viaţa prezentă cel mai preţios dintre bunuri,
călăuzindu-ne spre scopul propriu; şi pentru viitor ne hărăzeşte cele mai vii
speranţe în sensul că, dacă ne purtăm evlavios cu zeii, ne va întregi în vechea
alcătuire, ne va vindeca şi ne va face neprihăniţi şi fericiţi.
e) Iată, Eriximah, acesta-i cuvântul meu asupra
lui Eros; cum vezi, e conceput altfel decât al tău. Dar, precum te-am rugat, nu
face dintr-însul acum subiect de comedie, fiindcă mai avem şi pe alţii de
ascultat şi trebuie să auzim pe fiecare ce spune; adică, mai exact, pe fiecare
din cei doi, fiindcă numai Agaton şi Socrate au mai rămas.
194 a), b), c), d),
e)
[1] Aluzie la
teoriile filosofului Empedocle, care arătase că înainte de separarea sexelor
noi eram alcătuiri plăsmuite dintr-o bucată şi răsărisem din pământ (fr. 62,
Diels şi mai ales V, 4; cf. fr. 61 şi op. cit. (V, 839; nota ap. M.
Croiset).
[2] Sunt două
idei precumpănitoare: sfericitatea şi separarea în două, în
patru, a întregului care era la început unul.
[3] Loc confuz.
Ideea de căpetenie este faptul tăierii în două a unui întreg, care apoi se
recompune cu greu, din cauză că părţile şi-au dezvoltat după tăiere o
individualitate proprie (ap. L. Robin).
[5] Aceste bucăţi
de arşic serveau, între prieteni, ca motive de reciprocă amintire; eventual, ca
semne de recunoaştere reciprocă, dacă bineînţeles adaptarea celor două jumătăţi
era perfectă, spre a forma împreună vechiul arşic.
[6] Aluzie la
amorul lui Pausania pentru Agaton; aceştia ar intra în categoria de care se
vorbeşte supra la 191e şi urm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu