Mitul lui Er (despre călătoriile sufletului în cealaltă lume) în: Platon. Republica (614b-621d).

Mitul lui Er

In: Platon. Republica, Opere, vol. V.

,, Nu îţi voi înşira - am zis eu - o istorie ca cele de la Alcinoos, ci pe cea a uniu bărbat viteaz, a lui Er, fiul lui Armenios, pamphyl de neam. El a fost răpus în război si, cînd morţii au fost ridicaţi în a zecea zi, deja descompuşi, el a fost ridicat fără semne de putrefacţie. L-au adus acasă sa-1 înmormînteze, iar în a douăsprezecea zi, fiind aşezat pe rug, a în­viat. Şi înviind a spus ce văzuse pe lumea cealaltă. A zis: după ce a murit, sufletul său, întovărăşit de multe alte suflete, a plecat şi toate au ajuns într-un loc uimitor, unde se aflau două deschideri în pămînt care erau una lîngă cealaltă, şi, la fel, alte două în cer în sus, de cealaltă parte, între aceste deschideri erau aşezaţi judecători, care, după ce pronunţau sentinţa, le porunceau celor drepţi să o apuce prin deschiderea din dreapta şi din sus, din cer, punîndu-le înainte însemnele faptelor judecate. Celor nedrepţi le porun­ceau să se îndrepte prin deschiderea de jos şi din stîngă, avînd si aceste suflete la spate, însemnele tuturor faptelor săvîrşite[1].

Spunea Er că, atunci cînd el însuşi s-a apropiat, i s-a spus că el trebuie să fie un vestitor pentru oameni al tuturor întîmplărilor de pe lumea cealaltă, poruncindu-i-se să asculte şi să privească ce se petrecea în acel loc. El a văzut acolo că, prin fiecare deschidere a cerului şi a pămîntului, treceau suflete, după ce erau supuse judecăţii. Prin celelalte două deschideri, dintr-una se înălţau, din pămînt, suflete pline de murdărie si pulbere, din cealaltă se coborau, din cer, altele pure. Iar cele care soseau mereu, arătau ca venind dintr-o lungă călă­torie si, bucuroase, se îndreptau spre un cîmp, unde îşi făceau sălaşul, ca în zi de tîrg. Îşi dădeau bineţe unele altora, cîte se cunoşteau între ele, şi cereau sa afle — cele sosite din pămînt, de la celelalte, despre ce era în cer, în timp ce sufletele sosite din cer voiau să ştie despre lucrurile din pămînt. Îşi tot povesteau unele altora, unele tînguindu-se şi plîngînd, amintindu-şi cîte văzuseră şi păţiseră în drumul subpămîntean — ce durează o mie de ani. Iar cele sosite din cer istoriseau bunăstarea lor de acolo si priveliştile nemăsurat de frumoase.

Cele mai multe întîmplări, Glaucon, cer mult timp spre a fi povestite, dar - a zis Er - principalul este acesta: pentru toate nedrep­tăţile săvîrşite si pentru toţi oamenii cărora le făcuse un rău, sufletul dă seamă, rînd pe rînd; pentru fie­care nedreptate — de zece ori. Aceasta înseamnă că fiecare pedeapsă are loc într-un interval de o sută de ani, fiindcă atît de mare este viata omului, pentru ca pedeapsa îndurată să fie înzecită faţă de nedreptate. Spre pildă, dacă vreunii s-au făcut, vinovaţi de moartea multora, ori au trădat cetăţi si oştiri, ducîndu-le în robie, ori au fost părtaşi la altă fărădelege, ei adună suferinţe de zece ori mai mari pentru fiecare faptă; iar dacă unii au făcut fapte bune şi au fost drepţi şi cuviosi, îşi iau răsplata în aceeaşi proporţie. În ceea ce-i priveşte pe cei care au trecut repede prin viaţă si au trăit puţin, a spus lucruri ce nu mai merită a fi pomenite. Iar în legătură cu impietatea şi pietatea faţă de zei şi părinţi, cît si în legătură cu uci­gaşii, a povestit despre pedepse şi răsplăţi încă şi mai mari.

A mai spus Er că un suflet a fost întrebat de către un altul: „Unde este marele Ardiaios?” Acest Ardiaios fusese tiran într-o cetate din Pamphylia în urmă cu o mie de ani. El îl ucisese pe bătrînul său tată şi pe fratele mai în vîrstă şi săvîrşise încă multe alte fărădelegi, după cum se povestea. Cel întrebat răspunse: „Nu vine si nu poate veni încoace. Căci între priveliştile cumplite am văzut-o şi pe aceasta: cînd ne găseam aproape de deschidere, urmînd să suim, după ce îndurasem tot restul, 1-am văzut pe Ardiaios, ca si pe alţii — majoritatea lor erau tirani, dar erau şi cîţiva particulari grozav de păcătoşi — ce socoteau că vor putea urca. Numai că deschiderea nu-i primea, ci scotea un urlet, atunci cînd încerca să suie unul dintre cei într-atît de păcătoşi ori care nu fusese pedepsit îndeajuns. Tot acolo se mai aflau şi nişte bărbaţi cumpliţi, cu chip de foc, care, stînd ală­turi şi auzind urletul deschiderii, îi înşfăcau pe unii şi îi mînau /înapoi/ în timp ce pe Ardiaios si pe alţii, legîndu-i fedeleş de mîini, picioare si cap, zvîrlindu-i la pămînt si jupuindu-i, îi tîrau pe lîngă drum, îi răneau prin spini si-i jupuiau; dar le arătau suflete­lor ce soseau mereu acolo, pentru care motiv făceau aceasta si că aceia urmau să fie mînaţi spre a cădea în Tartar.” Spunea Er, că deşi erau multe si felurite spaime pe care le înduraseră, aceasta era cea mai mare - să nu se audă urletul cînd ar voi să suie şi preafericit urca fiecare suflet cînd deschiderea râmînea tăcuta. Acestea erau unele din pedepsele si caznele, ca şi binefacerile opuse primelor.

După ce fiecare suflet stătea în cîmpie şapte zile, trebuia ca, ridicîndu-se, să plece de acolo în a opta zi. Ele ajungeau în a patra zi într-un loc unde se vedea o lumină întinsă de sus de-a lungul întregului cer şi pămînt, ca o coloană, asemănătoare cel mai mult cu curcubeul, doar că mai strălucitoare si mai pură. În dreptul ei, sufletele ajungeau după un drum de o zi şi acolo vedeau, întinzîndu-se, în mijlocul luminii, capetele legăturilor sale ce porneau din cer; căci această lumină prinde laolaltă cerul, precum funiile ce leagă o corabie, ţinînd astfel laolaltă întreaga boltă rotitoare. Iar de capete era prins fusul Necesităţii, prin care se săvîrşesc toate revoluţiile[2]. Osia acestuia şi dintele erau de diamant, în timp ce roata fusului era alcătuită dintr-un amestec de diamant şi de alte materii. Iar natura roţii fusului este în felul următor: forma ei este aidoma uneia din lumea noastră; însă trebuie avute în vedere şi părţile din care el spunea că se compune roata fusului: ea era ca si cînd într-o roată mare concavă, scobită pretutindeni, s-ar găsi o altă roată mai mică, ajustată în prima, precum sînt cu­tiile încastrate una într-alta; si tot aşa, mai era şi o a treia roată, apoi o a patra si încă alte patru. Căci opt erau toate roţile[3], aşezate unele într-altele. Pri­vite de deasupra, marginile lor apăreau ca nişte cer­curi, în timp ce în partea opusă apăreau ca o singură roată continuă, în jurul osiei. Aceasta trecea prin mijlocul celei de-a opta roţi străbătînd-o dintr-o parte într-alta. Roata dintîi şi cea mai din afară avea cercul marginal cel mai lat, roata a şasea avea cercul a cărui lăţime venea pe locul doi, la cea de-a patra, lăţimea era pe locul trei, la a opta — pe lo­cui patru, la a şaptea — pe locul cinci, la a cincea — pe locul şase, la a treia — pe locul şapte şi la a doua — lă­ţimea ce venea pe locul opt. Marginea celui mai mare cerc era felurit colorată, culoarea cercului al şaptelea era cea mai strălucitoare, culoarea cercului al optu­lea avea culoarea celui de-al şaptelea care îl lumina; culorile celui de-al doilea şi al cincilea erau asemănă­toare între ele, mai gălbui decît celelalte, al treilea avea culoarea cea mai albă, al patrulea o culoare roşiatică, al şaselea avea o albeaţă ce venea pe locul doi. Fusul se învîrtea, rotindu-se cu totul, cu o iu­ţeală constantă; iar în întregul rotitor, cele şapte cercuri interioare săvîrşeau încet o rotaţie contrară întregului. Dintre ele, cel mai repede se rotea cercul al optulea, în al doilea rînd şi cu o mişcare identică, veneau cercul al şaptelea, al şaselea şi al cincilea; cu o viteză ce venea în al treilea rînd se mişca pe cît li se părea, cercul al patrulea, antrenat într-o mişcare retrogradă; cu o viteză ce venea pe locul patru se învîrtea cercul al treilea şi cu una venită pe locul cinci — cel de-al doilea[4]. Iar fusul se rotea pe genunchii Necesităţii. Deasupra, pe fiecare dintre cer­curi, şedea cîte o Sirenă care se rotea odată cu el şi care făcea să se audă o voce şi un ton. Răsuna, deci, împreună, datorită celor opt Sirene, o armonie[5]. Mai existau încă trei femei, aşezate de jur-împreitir, la distanţe egale, fiecare aşezată pe cîte un tron. Ele erau Moirele, fiicele Necesităţii, îmbrăcate în alb, purtînd cununi pe creştet - Lachesis, Clotho şi Atropos. Şi ele cîntau, adăugind armoniei produse de Si­rene - Lachesis trecutul, Clotho prezentul şi Atropos viitorul. Iar Clotho învîrtea circumferinţa ex­terioară a fusului, atingînd-o din timp în timp cu mîna dreaptă, Atropos făcea acelaşi lucru, dar atingea circumferinţele interioare cu stînga, în timp ce La­chesis, pe rînd, atingea ba cu o mînă, ba cu cealaltă, fiecare din circumferinţe[6].

Mai spunea Er, că sufle­tele, după ce au ajuns acolo, au trebuit să se îndrepte către Lachesis[7]. Un profet[8] al acesteia le-a aşezat, mai întîi, în ordine, apoi, luînd de pe genunchii lui Lachesis sorţii si modele de vieţi şi urcîndu-se pe un amvon înalt, a rostit: „Cuvîntul fiicei Necesităţii, fecioara Lachesis: suflete de-o zi, iată începutul unei alte perioade aducătoare de moarte neamului omenesc. Nu un Daimon vă va alege pe voi, ci voi va veţi alege Daimonul. Cel dintîi care va ieşi la sorţi să aleagă viaţa pe care, prin forţa necesităţii, o va trăi. Virtutea este fără stăpîn. Pe ea, fiecare o va avea mai mult ori mai puţin, dacă o va cinsti ori nu. Vina este a celui care alege, zeul este nevinovat”[9]. Spunînd acestea a aruncat către toate sufletele sortii şi fiecaie îl lua pe cel căzut alături, în afară de Er pe care pro­fetul îl oprise să ridice vreun sorţ. Cel care ridicase sorţul ştia limpede al cîtelea la rînd îşi va alege viata. După aceea, profetul aşeză pe pămînt, înaintea sufletelor, modelele vieţilor, mult mai numeroase decît numărul celor prezenţi. Erau felurite: se aflau vieţile tuturor animalelor şi tuturor felurilor de oameni. Existau şi vieţi de tirani printre ele, unele în întregul lor astfel, altele frînte la mijloc şi sfîrşindu-se în sără­cie, exil şi cerşetorie. Erau şi vieţile unor bărbaţi în­semnaţi, unii pentru înfăţişare, frumuseţe, ca şi pentru restul calităţilor fizice sau intelectuale, alţii pentru originea lor si pentru virtuţile strămoşilor. Erau şi vieţile unor bărbaţi lipsiţi de faimă, neavînd ceea ce le prisosea primilor, si la fel era si în cazul femeilor, însă rangul sufletului nu se afla acolo, deoarece în mod necesar sufletul devenea diferit, odată ce alesese o altă viaţă. Erau şi alte modele de vieţi, amestecate între ele, avînd si bogăţie si sărăcie, altele cu boli, altele cu sănătate, altele avînd si din unele şi din altele.

Aici se află, dragă Glaucon, - pare-se - în­treaga primejdie pentru om si de aceea, fiecare dintre noi, neglijînd alte învăţături, trebuie să se preocupe de această cunoştinţă, spre a ajunge să cunoască şi să cerceteze, dacă ar putea afla de undeva si descoperi, cine îi va da lui putere şi ştiinţă, astfel incît, deosebind viaţa vrednică de cea rea, să aleagă mereu, pretutindeni, viaţa cea mai bună dintre cele cu putinţă. Considerînd toate cele spuse acum si puse alături unele de altele, deosebite în vederea virtuţii vieţii, problema este ca omul să ştie care frumuseţe este amestecată cu sărăcia sau cu bogăţia, cu ce fel de condiţie sufletească poate realiza răul şi binele şi ce anume produce nobleţea sau lipsa ei, starea de simplu particular, sau demnităţile publice, forţa şi slăbiciunea, învăţătura şi neştiinţa şi toate asemenea ce aparţin însuşirilor naturale ale sufletului, dar şi celor dobîndite; ce anume produc ele amestecate unele cu altele, inert, de pe urma tuturor să fie cu putinţa a alege cu chibzuinţă şi viaţa mai rea, dar si pe cea mai bună, avînd privirea îndreptată asupra naturii sufletului si numind „mai rea” viaţa care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai malta dreptate. Cît despre celelalte cunoştinţe, pe acelea să le lase deoparte. Căci am văzut că, pentru cel în viaţă, cît şi pentru cel ce a murit, aceasta este cea mai însem­nată alegere. Trebuie mers la Hades păstrînd neştirbită această opinie, pentru ca nici acolo sufletul să nu fie fermecat de către bogăţie, ca şi de alte ase­menea rele si să nu săvîrşească răutăţi numeroase şi de neispăşit, căzînd în vieţi de tirani si alte asemenea condiţii, şi nici ca el însuşi să nu îndure rele încă si mai şi, ci să ştie să aleagă viaţa de mijloc, aflată mereu între aceste vieţi /extreme/[10], fugind de excesele din ambele direcţii, atît în viata care urmează, cît şi în fiecare ce va fi mai departe. În felul acesta, omul va fi cel mai fericit. Iar vestitorul celor de pe lumea cealaltă a spus că profetul a mai grăit în acest fel: „Există o viaţă agreabilă, deloc rea chiar şi pentru ultimul la rînd, dar care alege cugetat si trăieşte înfrînîndu-se. Nici primul să nu nesocotească alegerea, nici ultimul să nu fie lipsit de curaj”.

 A spus Er că după ce profetul a grăit aceste vorbe, primul suflet ieşit la sorţi s-a dus de îndată şi a ales cea mai mare domnie tiranică; din pricina necugetării si a nesaţului a ales fără să fi cîntărit bine totul şi nu şi-a dat seama că soarta sa era să-şi mănînce copiii şi alte rele. Dar după ce a avut răgaz să cerceteze lucrurile, a început să-şî smulgă părul din cap si şi-a căinat alegerea neţinînd seama de cele rostite mai înainte de către profet. Căci nu s-a învinuit pe sine pentru rele, ci a învinovăţit soarta si zeii şi orice mai degrabă decît pe sine. Era el dintre cei veniţi din cer, după ce trăise în viaţa de dinainte într-o cetate bine rîndnită si avusese parte de virtute prin obişnuinţă, dar fără filosofie. Aşa cum povestea Er, nu puţini erau cei prinşi în astfel de capcane, anume cei sosiţi din cer, ca unii nedeprinşi cu necazurile. Majoritatea însă a celor sosiţi din pămînt, ca unii ce înduraseră şi văzu­seră destule, nu făceau alegerea la repezeală. Iată de ce majoritatea sufletelor schimbau răul pe bine si in­vers, schimbare datorată si norocului ce-1 avuseseră la tragerea la sorţi. Dar dacă cineva, cînd ar ajunge în viaţa aceasta, s-ar îndeletnici serios cu filosofia, iar rîndul alegerii sale n-ar pica tocmai la coadă, există şansa - după cele vestite despre lumea de dincolo - nu numai ca el să fie fericit aici, dar şi ca drumul său de aici într-acolo şi înapoi, pe care 1-ar străbate, să nu fie pămîntesc şi aspru, ci uşor si ceresc[11].

A mai spus Er că era o privelişte vrednică de a fi văzută, felul în care fiecare suflet îşi alegea viaţa. Era ceva demn de milă, de rîs, dar şi de mirare. Îndeobşte, sufletele alegeau potrivit obişnuinţelor din viaţa de dinainte. Zicea că a văzut sufletul ce odinioară fusese al lui Orfeu alegînd o viaţă de lebădă; din ură pentru neamul femeiesc (pentru că murise de mîna femeilor) nu mai voia să se nască zămislit de femeie. A văzut şi sufletul lui Thamyris[12] alegînd o viaţa de privighetoare. A văzut si o lebăda schimbînd viaţa sa, pentru a alege o viată de om şi la fel /au făcut/ şi alte animale muzicale. Al douăzecilea suflet căzut la sorti a ales o viată de leu. Era sufletul lui Aias[13], fiul lui Telamon, care nu mai voia să se nască om, amintindu-şi de cearta pentru arme. La fel şi sufletul lui Agamenmon: din pricina suferin­ţelor, urînd si aceasta neamul omenesc, a schimbat viaţa sa pe cea a unui vultur[14]. Pe la mijloc a venit rîndul si sufletului Atalantei[15], care, după ce văzuse marile onoruri ce se dădeau unui bărbat atlet, n-a putut să treacă pe lîngă ele, ci le-a luat. După aceea a văzut sufletul lui Epeios, fiul lui Panopeus[16], mergînd către firea unei femei pricepute la un meşte­şug. Departe, printre ultimele, zări si sufletul lui Thersites cel vrednic de rîs, îmbrăcînd o viaţă de maimuţă. Sufletul lui Odiseu, căzîndu-i lui întîmplător la sorţi să meargă ultimul dintre toate să aleagă si păstrînd amintirea necazurilor de dinainte, deoarece voia sa se odihnească de goana după slavă, a căutat, tot umblînd încolo şi încoace multă vreme, viaţa unui bărbat simplu, un particular inactiv şi cu greu a găsit-o, zăcînd undeva si neglijată de către celelalte suflete. Văzind-o, a ales-o mulţumit, zicînd că ar fi făcut întocmai chiar dacă i-ar fi căzut sorţul să fie primul la rînd. Şi a mai văzut Er cum, la fel, unele suflete de animale treceau în oameni si unele în alte animale, cele nedrepte schimbîndu-se în fiare sălbatice, cele drepte în animale blînde si cum se amestecau în toate felurile.

După ce toate sufletele şi-au ales vieţile, în ordinea în care le căzuseră sorţii, sufletele s-au îndreptat către Lachesis. Ea trimitea fiecăruia, drept paznic al vieţii si împlinitor al faptelor alese, Daimonul tras la sorţi. Acesta îndrepta sufletul către Clotho, sub mîna ei şi sub răsucirea fusului, unde lua ursita, pe care sufletul o alesese cînd îi sosise rîndul prin tra­gere la sorţi. Luînd iarăşi sufletul, Daimonul îl ducea acolo unde torcea Atropos, făcînd ca firele toarse să nu mai poată fi desfăcute[17]. De aici, irevocabil, sufletul se îndrepta către tronul Necesităţii, străbatîndu-1 dintr-o parte într-alta. Şi, după ce şi celelalte suflete treceau şi ele, se îndreptau toate spre cîmpia Uitării, mergînd printr-o arşiţă grozavă şi înăbuşi­toare. Locul era lipsit de copaci si de cîte zămisleşte pămîntul. Cînd s-a lăsat seara, şi-au aşezat sălaşul lîngă rîul Nepăsării, a cărui apă nu poate fi ţinută de nici un vas. Toate sufletele erau obligate să bea o măsură de apă, dar cele care nu-şi păstraseră jude­cata beau peste măsură. Cel care bea, de fiecare data uită totul[18]. După ce s-au culcat şi se făcuse miezul nopţii, s-a auzit un tunet si s-a simţit un cutremur. De acolo, deodată, fiecare suflet a fost purtat în sus[19], fiecare în altă parte, spre a se naşte şi tîşneau sufletele întocmai ca nişte stele căzătoare. Pe el însă, pe Er, 1-au oprit să bea din apă. Mai spunea că nu ştie în ce fel şi pe unde a ajuns în trupul său, dar că, pri­vind deodată, s-a văzut pe el însuşi, dimineaţa, zăcînd pe rug.

Şi astfel, Glaucon, salvat ne-a fost mitul şi n-a pierit şi ar putea să ne salveze şi pe noi, dacă i-am da crezare şi am putea să trecem cu bine rîul de uitare[20], fără să ne pîngărim sufletul. Căci dacă am da crezare acestor spuse ale mele, dacă am avea în vedere că sufletul este ceva nemuritor şi că el poate primi la sine tot răul, dar si tot binele, ne vom tine mereu de drumul cel de sus si vom cultiva în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuinţă; aceasta, pentru ca să ne fim şi nouă înşine prieteni, dar şi zeilor, atîta vreme cît rămînem aici, dar şi după ce vom culege răsplata dreptăţii, precum culeg premiile învingătorii la curse, făcînd înconjurul stadionului; şi pentru ca, atît aici, cît şi în drumul cel de-o mie de ani, despre care am istorisit, sa ne fie numai bine ![21]”

---

[1]“Dreapta", „susul" şi ,,înaintele" erau, în concepţia orifico-pythagoreică, benefice; „stîngă", „josul" şi „înapoia" erau, dimpotri­vă, malefice, întreg mitul lui Er este semănat, cum s-a observat, cu motive orfico-pythagoreice. Dar adesea îmi pare că este vorba mai degrabă despre o parodiere a escatologici orfice, în sensul ei pro­fund, dacă nu chiar despre o opoziţie făţişă faţă de aceasta.

[2] În această descriere a mecanismului ceresc, Platon se in­spiră, parese, din anumite mecanisme destinate explicării mişcării planetelor si folosite deja în cadrul Academiei. Luminile ce prind laolaltă cerul, pe care Platon le compară cu funiile ce legau o corabie, sînt, probabil, meridianele sferei cosmice. Să se observe că în această descriere apar şi unele elemente simbolice demne de notat, dintre care cel mai însem­nat este axa cosmică reprezentată în forma unei raze verticale de lumină. Ceva asemănător întîlnim si în reprezentările indiene, unde se vorbeşte uneori despre axa cosmică în chipul unei raze de lumină, ori ca despre un „bambus de aur".

[3] Fiecare „roată" reprezintă orbita uneia dintre cele şapte planete (astre rătăcitoare), iar prima, cea mai mare, care le cuprinde pe celelalte, reprezintă „cerul" stelelor fixe, sau, mai degrabă, banda Zodiacului, în interiorul căreia se petrec revoluțiile planetare.

1-a roată corespunde Zodiacului

a 2-a roată corespunde orbitei lui Saturn

a 3-a     ,,              ,,          „         „  Jupiter

a 4-a     ,,              ,,           „        ,,  Marte

a 5-a     „              ,,           ,,        ,,  Mercur

a 6-a     ,,              ,,           ,,        ,,  Venus

a 7-a     ,,              ,,          „          „  Soarelui

a 8 -a     ,,              ,,           ,,        „  Lunii

Pămîntul se află, imobil, în centrul Universului.

[4] Lăţimea cercurilor marginale indică, probabil, lăţimea benzii cereşti în care se desfăşoară revoluţia planetei respective. Primul cerc are lăţimea maximă, deoarece Zodiacul cuprinde orbitele celor­lalte planete. Culoarea cercurilor corespunde desigur culorii Imniuii planetei respective, cît şi strălucirii ei. Se observă menţiu­nea că lumina celui de-al optulea cerc (a Lunii) este primită de la cel de-al şaptelea (Soarele), lucru cunoscut în astronomia greacă încă din sec. VI, de la Anaximenes.  Planetele sînt antrenate de revoluţia diurnă a bolţii cereşti, dar săvîrşesc şi o mişcare proprie, retrogradă, a cărei perioadă variază de la planetă la planetă. Din acest punct de vedere trebuie observat că pe vremea lui Platon se credea că Soarele şi planetele ,,interioare" (Mercur si Venus) au perioade de revoluţie egale. De-abia mai tîrziu se va descoperi că revoluţiile acestor trei astre se realizează in perioade diferite şi ca atare ordinea în care au fost aşezate planetele în sistemul lui Ptolemeu (luîndu-se drept criteriu mărimea perioadei) va fi următoarea : Saturn, lupiter, Marte,  Soare,  Venus, Mercur, Luna.

[5] Este vorba despre faimoasa „muzică a sferelor"   ce ar în­soţi mişcarea celor opt sfere cereşti.  Rezultă o armonie a tuturor celor opt sunete ale octocordului   (dia passon).

[6] Clotho, care cîntă prezentul, atinge circumferinţa exterioară, deoarece aceasta este cea a revoluţiei diurne a „zilei de azi".  O atinge cu dreapta,  pentru că revoluţia de la est la vest este ,,directă". Atropos, care cîntă viitorul, atinge circumferinţele interioare, deoa­rece viitorul este înscris în mersul astrelor si face aceasta cu stîngă, pentru că mişcarea planetelor este inversă,  în sfîrşit, Lachesis par­ticipă la ambele mişcări,  deoarece trecutul a fost mai întîi un viitor, apoi  un prezent.

[7] “Lachesis” înseamnă, etimologic, „cea care dă sorţii", de la verbul lanchano, ,,a obţine ceva prin tragere la sorţi."

[8] “Profet” în sensul etimologic  al  cuvîntului, de „purtător de cuvînt".

[9] Iată marea diferenţă faţă de orfism:  acesta socotea că dobîndirea beatitudinii şi eliberarea din ciclul nesfîrşit al reîncar­nărilor se poate obţine prin iniţiere,  prin participarea la anumite rituri şi prin proferarea unor formule rituale de către sufletul celui mort,   în   momentul   ajungerii „dincolo". Dovadă, tăbliţele  orfice găsite în sudul Italiei ce descriu ce-l aşteaptă pe mort. Iată textul celei mai cunoscute, găsită la Petelia: „Vei afla un izvor la stîngă casei lui Hades/şi lîngă el un chiparos alb./ De acest izvor să nu te apropii./ Vei mai găsi şi alt izvor, o apă rece curgînd /din lacul Memo­riei; paznici stau înainte.  /Să spui: „sînt fiu al pămîntului şi al ceru­lui înstelat, neamul meu este ceresc - o ştiţi doar şi voi/. Mă sting de sete şi pier. Daţi-mi degrabă/ apă rece curgînd din Lacul Memo­riei./” Iar ei îţi vor da să bei din lacul divin/ şi apoi vei domni lao­laltă cu ceilalţi eroi". Pentru Platon, dimpotrivă, nu există eliberare din ciclul reîncarnărilor, şi nici nu exista o formulă prin care poţi fi sigur că după moarte te aşteaptă o soartă mai bună.  Singurul lucru cu putinţă este ca, uzînd de libertatea şi de discernămîntul său, omul să aleagă o viaţă mai bună.  în acest caz, după moarte, el se poate bucura de  1000 de ani de beatitudine în lumea cerească, iar apoi, procedînd cu înţelepciune, poate face o nouă alegere,  mai bună decît prima. Două sînt, aşadar, momentele in care se exprimă liber­tatea alegerii umane:  1. Alegerea modelului de viaţă si 2. Cultiva­rea virtuţii în timpul vieţii pămîutesti. Or filosoful este cel care, - ne va spune Platon, - poate profita cel mai bine de aceste două momente de libertate; el,  aşadar, urmeazâ să fie şi cel mai fericit.

[10] Una dintre extreme este să săvîrşeşli suprema nedreptate, cealaltă este s-o înduri. Ambii sînt vinovaţi, căci din neştiinţă au ales prost.

[11] Aşadar, omul ,,obişnuit", lipsit de exerciţiul filosofiei, după ce a trăit relativ cu dreptate şi s-a bucurat de drumul ceresc de o mie de ani, va avea toate şansele să aleagă rău şi sâ sufere, după moarte în consecinţă. A doua oară însă va alege mai cu cap şi va trăi mai bine, primindu-şi apoi răsplata. În general deci, sufletele se vor ,,balansa" veşnic între vieţi ceva mai bune şi vieţi ceva mai rele; doar filosoful, evitînd capcanele ce apar în momentul alegerii, va alege vieţi din ce în ce mai bune, evitînd tot mai mult atît suferin­ţele pămînteşti, cît şi pedepsele infernale. Nu eliberarea din ciclul devenirilor îl aşteaptă - cum cred orficii şi budiştii - ci doar eli­berarea din veşnicul balans între mai bine şi mai rău al celor mulţi.

[12] Platon spune „Thamyras", dar am folosit forma mai obiş­nuită a numelui acestui legendar muzician,  pedepsit de Muze cu orbirea pentru trufia sa.

[13] Cum s-a văzut şi din alegoria fiarei tripartite, leul simboli­zează   „înflăcărarea", trăsătură   de caracter specifică lui Aias.

[14] Vulturul este pasărea regală prin excelenţă, potrivită, aşa­dar, regelui Agamemnon.

[15] Atalanta luase parte alături de alţi eroi la vînarea mistreţu­lui calydonian. Dar, în ciuda contribuţiei ei decisive la uciderea fiarei, fusese în final defavorizată la împărţirea prăzii.

[16] După tradiţie, constructorul calului troian.

[17] „Clotho” înseamnă, literal, „Torcătoarea", iar ,,Atropos" - „Cea care nu se întoarce".

[18] Reminiscenţa, anamnesis, pe care Platon întemeiază învăţarea devine, în felul acesta, mult mai dificilă în cazul sufletelor ce au băut mult din această apă.

[19] O altă lecţiune  presupune  traducerea   ,,din sus", poate mai în acord cu imaginea „stelelor căzătoare".

[20] „Rîul de uitare”. Textul   poartă ceea ce se traduce de obicei prin „rîul Uitării", sau „rîul Lethei". Dar să fi uitat Platon  (sic !) că, doar cîteva rînduri mai sus, vorbise despre „cîmpia Uitării", dar despre ,,rîul Nepăsării"? Unii traducă­tori (ca Robin) au încercat o formulă de compromis, spunînd „rîul din cîmpia Uitării". Părerea mea este însă ca, spre deosebire de 621 a, aici, substantivul  „Lethe"  trebuie luat ca nume comun şi nu ca nume propriu.  (Probabil că ar trebui făcută corecţia respectivă în textul grec). Desigur, efectul imediat al apei este uitarea; de aceea el poate fi numit şi aşa: „rîu de uitare". Dar nu acesta este adevăra­tul său nume, aşa cum socoteşte mitologia populară. Căci, pentru Platon, nu este vorba despre o simplă uitare, ci despre ceva mai grav şi mai  adînc: despre o mare nepăsare faţă de spirit, de o nesimţire vinovată. Aceasta este „pîngărirea" la care se referă filo­soful şi despre care simpla uitare nu poate da seamă.

[21] Vezi nota 11.