ANALOGIA SUFLETULUI CU CARUL TRAS DE CAI (dialogul PHAIDROS 246b-250c de Platon)

Sufletul ne apare asemenea unei puteri ce prinde laolaltă, din fire îngemănaţi şi înzestraţi cu aripi, atelaj (car de luptă) înaripat şi pe vizitiul său. Cînd e vorba de zei, şi caii, şi vizitiii sînt cu toţii buni şi de viţă nobilă; însă în celelalte cazuri, felul lor de-a fi este amestecat. La noi, de pildă, (246b) există mai întîi conducătorul carului, cel care mînă caii înhămaţi la el; apoi, cît priveşte caii, unul e un bidiviu adevărat, frumos şi de soi ales, pe cînd celălalt e rău şi de neam prost. Iată de ce, în cazul nostru, să mîni carul nu este desigur nici uşor şi nici plăcut. Să încercăm acum să spunem, ţinînd seama de aces­tea, cum s-a ajuns la denumirea de „muritor" şi „nemu­ritor".

Fiecare suflet ia în primire cîte un corp neînsufleţit şi tot colindă cerul în lung şi-n lat, schimbîndu-şi, la răstimpuri, chipul. Cînd sufletul e desăvârşit şi bine (c) înaripat, se ridică în văzduhuri şi stăpîneşte peste lumea întreagă; însă de îndată ce şi-a pierdut aripile, el rătăceşte pînă ce dă peste tăria unui lucru de care se anină; aici îşi face el sălaş, ia chip de fiinţă pămîntească ce pare că se mişcă de la sine, cînd de fapt pricina mişcării este puterea sufletească. Şi, prinse, trup şi suflet laolaltă, îngemănarea aceasta s-a chemat „vieţuitoare", luînd apoi şi numele de „muritor". Cît priveşte cuvântul „nemuritor", nimic nu ne dă sprijin să-l înţelegem cu ajutorul minţii; fără să o vedem şi fără să o pătrundem îndeajuns prin forţa cugetului nostru, noi nu facem decît să ne închipuim divinitatea: o vieţuitoare fără de moarte, avînd şi trup, şi suflet, (d) dar unite în eternitate. Însă toate acestea să le lăsăm să fie după cum e placul divinităţii şi tot astfel să şi vorbim despre ele. Iar acum să vedem care-i pricina pentru care aripile cad, desprinzîndu-se de suflet. Lucrurile par să se petreacă astfel.

Natura a înzestrat aripa cu puterea de a face ca ce e greu să se ridice către înalturi, acolo unde îşi are neamul zeiesc sălaşul. Din toate cîte ţin de trup, ea (e) mai ales ne înrudeşte cu divinul. Iar divinul este frumos, înţelept, bun şi în toate celelalte chipuri la fel de minunate. Şi aripile sufletului se hrănesc toc­mai cu bunurile acestea şi de la ele îşi sporesc pu­terea, în timp ce răul şi urîtul şi toate cîte-s potrivnice celor dinainte le vlăguiesc şi le aduc pieirea. Iată-l pe Zeus, marele stăpîn din ceruri, cum, mînîndu-şi ca­rul înaripat, deschide drumul, orînduind totul şi purtînd tuturor de grijă. În urma lui vine armata de zei şi daimoni, aşezaţi pe unsprezece cete. Singură Hestia (247 a) rămîne în sălaşul cel zeiesc. Ceilalţi zei, doisprezece la număr, rînduiţi să conducă cetele, merg în fruntea lor, fiecare la locul ce i-a fost încredinţat.

Cîte privelişti, şi ce minunate, şi ce cortegii străbat cerul cînd prea­fericiţii zei se pornesc la drum, împlinind fiecare fapta ce-i revine! Şi oricine voieşte şi se dovedeşte a fi în stare se-aşază întotdeauna să le meargă în ur­mă; căci Pizma e izgonită din alaiul zeilor. Iar cînd se duc să se ospăteze, ei apucă spre locurile abrupte ce (b) poartă drept către culmea bolţii care susţine cerul. Carele zeilor, bine cumpănite şi lesne de condus, înain­tează sprinten, pe cînd celelalte merg anevoie, căci calul împovărat de răutate trage în jos, aplecînd carul spre Pamînt şi îngreunînd braţul vizitiului care nu a ştiut să îl strunească. Aceasta este, pentru suflet, clipa caznei şi a înfruntării decisive. Sufletele ce-şi zic ne­muritoare, cînd ajung pe culme, străpung bolta, se aşază pe spinarea ei şi, nemişcate, se lasă purtate de (c) roata cerului, privind toate cîte se află dincolo de ea.

Locul acesta supraceresc, nici un poet din lumea noastră n-a apucat să-l cînte şi nici nu-l va cînta vreo­dată aşa cum se cuvine. Ci iată cum arată el - căci trebuie, mai cu seamă, cînd vorbim de adevăr, să în­drăznim să spunem adevărul. Fiinţei înseşi - deci ceea ce există cu adevărat, care nu are nici formă, nici culoare, nici nu poate fi atinsă, pe care n-o poate contempla decît cîrmaciul sufletului, intelectul, şi care reprezintă obiectul adevăratei ştiinţe - fiinţei deci îi este hărăzit locul acesta. De vreme ce cugetul (d) zeiesc se hrăneşte cu ştiinţă şi inteligenţă pură — şi la fel şi cugetul oricărui suflet dornic să primească ce-i este pe potrivă , - este firesc ca ajungînd, cu timpul, să privească fiinţa însăşi, el să resimtă bucurie şi, în această contemplare a adevărului, să-şi afle hrana şi mulţumirea sa; şi totul, pînă în clipa în care roata cerului îl readuce în acelaşi punct. Iară în vre­me ce bolta se roteşte o dată, cugetul acesta con­templă dreptatea în sine, contemplă înţelepciunea, contemplă ştiinţa, nu însă pe aceea supusă devenirii, (e) nici pe aceea care îşi schimbă chipul după chipul obiectelor pe care obişnuim să le numim reale, ci ade­vărata ştiinţă, avînd ca obiect fiinţa cea adevărată. Tot astfel, sufletul contemplă şi celelalte cîte există cu ade­vărat şi, după ce s-a desfătat îndeajuns, el se cufundă iar în sînul cerului şi se întoarce în sălaşul său. Ajuns aici, vizitiul trage caii în faţa ieslei, le pune dinainte ambrozie şi îi adapă cu nectar.

Iată cum arată viaţa zeilor. Să vedem acum ce se (248 a) întîmplă cu celelalte suflete; acela care îl urmează cel mai bine pe zeu, şi-i seamănă mai mult, împinge creş­tetul vizitiului în afara bolţii, se lasă prins în cerească învârtire, însă, caii nedîndu-i pace, abia de poate ţine ochii îndreptaţi către adevăratele realităţi. Mai e şi cîte un suflet care, caii smucind neîncetat, cînd saltă în afara bolţii, cînd se cufundă iar şi, de aceea, parte dintre lucruri îi ajung sub ochi, în timp ce altele îi scapă. Cît despre celelalte suflete, toate doresc din răsputeri să ţină urma spre înalt, însă, neputincioase fiind, ele cad şi-s prinse într-un obştesc vîrtej, unde (b) caii se calcă şi se îmbulzesc, flecare încercînd să o apu­ce înaintea celuilalt. Ce zarvă, cîtă sudoare, şi ce crîncenă e lupta! Şi iată cum, din vina cîrmacilor de care, mulţime de suflete se schilodesc, iar alte multe îşi află mulţime de aripi frînte. Şi toate, după multă osteneală, iau drumul înapoi fără să fi avut parte de priveliştea Fiinţei şi, din această clipă, părelnicia rămîne să le fie hrană. Însă de ce toată strădania aceasta pentru a cuprînde cu privirea locul unde se află cîmpia ade­vărului? Pentru că hrana care prieşte celei mai alese părţi a sufletului o poţi afla doar pe o pajişte de-aici; (c) şi pentru că firea aripii — prin care sufletul se înalţă — nu poate fi îndestulată decît tot de aici.

Iată, apoi, şi ce-a legiuit Adrasteia. Fiece suflet în­soţitor de zeu, care ajunge să privească un crîmpei din lucrurile adevărate, va fi străin de orişice durere, în tot răstimpul cît cerul dă o roată; iar de ajunge să le privească în vecie, va fi în veci nevătămat. Cînd însă, neflind în stare să ţină urma celorlalte, sufletul nu a apucat să vadă şi năpădit, prin cine ştie ce năpastă, de viciu şi uitare se îngreunează şi, îngreunat astfel, îşi vatămă aripile şi cade pe Pămînt, atunci o lege vrea (d) ca el, născîndu-se pentru

ü  întîia dată, să nu se încuibe în vreun trup de dobitoc; ci cel care a apucat să vadă cel mai mult e hotărit să meargă într-un făt ce-i hără­zit să ajungă iubitor de înţelepciune sau de frumuseţe, închinător la Muze şi îndrăgitor de Eros; iar sufletul ce vine în

ü  al doilea rînd va merge în trup de rege închinător la legi sau bun războinic şi priceput în a conduce;

ü  al treilea va merge să se-aşeze într-un om de stat, într-un chibzuitor de bunuri sau într-un ne­guţător;

ü  al patrulea, într-un iubitor al trudnicelor exer­ciţii corporale sau într-un om menit să tămăduiasca trupul;

ü  al cincilea va avea viaţă de proroc sau de iniţiator întru mistere; (e)

ü  al şaselea va fi bun pentru un făurar de versuri sau pentru oricine s-ar îndeletnici cu arta imitării;

ü  al şaptelea, pentru meşteşugar sau pentru lucrătorul gliei;

ü  al optulea, pentru sofist sau pentru cel priceput să-i fie mulţimii pe plac;

ü  al nouălea, pentru tiran.

În toate aceste întruchipări, sufletul care duce o viaţă cuviincioasă are parte de o soartă mai bună şi, dimpotrivă, de-i trăitor în necu­viinţă, de una rea. Iar în locul de unde a plecat, sufletul nu se mai întoarce decît după zece mii de ani şi, în tot acest răstimp, el e lipsit de aripile sale; de la această lege nu se abate decît sufletul aceluia care iubeşte cu (249 a) credinţă înţelepciunea sau care se apropie de tineri însufleţit de o filozofică iubire. În cea de-a treia rotire milenară, sufletele acestea, dacă au ales de trei ori la rînd un asemenea chip de viaţă, îşi recapătă aripile şi, în ultimul din cei trei mii de ani, se duc de-aici. Cît despre celelalte, viaţa lor dintîi o dată isprăvită, ele au să facă faţă unei judecăţi. Cînd judecata s-a împlinit, parte din ele apucă drumul spre temniţe sub-pămîntene unde îşi ispăşesc pedeapsa, iar altele, eliberate, la cuvîntul judecăţii, de povara trupului, se îndreaptă către un loc din cer şi vieţuiesc acolo pe măsura vieţii ce au dus-o pe Pămînt sub chip de om.

După o mie de ani, sufletele vin cu toatele să tragă (b) la sorţi şi să-şi aleagă viaţa de-a doua: şi fiecare îşi alege viaţa după cum îi este voia. Acesta e momentul cînd sufletul unui om ajunge să se aşeze în trup de animal, iar cel care odinioară a cunoscut o înfăţişare omenească se desface din carnea animalului şi vine iar să locuiască în trupul unui om. Ci sufletul care nicicînd n-a apucat să vadă adevărul nu va avea vreo­dată parte de omenească întruchipare. Într-adevăr, omul trebuie să se deschidă pentru ceea ce s-a numit (c)„idee" şi, plecînd de la mulţimea de simţiri, să ajungă la unitatea cuprinsă în actul judecării. Or, aceasta nu-i alta decît reamintirea lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cîndva, pe vremea cînd, în tovărăşia unui zeu, abia de-şi arunca privirea spre cele pe care noi, în viaţa de acum, le socotim reale; ci ochii săi erau ţintiţi spre înalt, către realitatea cea adevărată.

De aceea, pe bună dreptate, doar gîndirii celui care în­drăgeşte înţelepciunea îi este dat să aibă aripi. Căci, pe cît îi e putinţa, ea se îndreaptă neîncetat cu aju­torul aducerii-aminte către acele lucruri prin care un zeu, tocmai pentru că le are în vedere, îşi dovedeşte firea lui zeiască. Iar omul care ştie să se folosească de acest soi de amintiri, dovedindu-se desăvîrşit ini­ţiat în tainele desăvîrşite, e singurul în stare să devină cu adevărat desăvîrşit. Însă în timp ce el trăieşte desprins de toate cîte-s poftite de omeneasca rivnă, nestăruind decît în preajma a ceea ce-i divin, cei mulţi, (d) fără să înţeleagă că el e locuit de-un zeu, găsesc cu cale să îl mustre şi-l judecă precum pe un smintit.

Iată deci unde ajunge discursul referitor la cea de-a patra formă a nebuniei; datorită ei, cînd privim frumuseţea de aici, aducîndu-ne aminte de frumuseţea cea adevărată, simţim cum ne cresc aripi şi, reînari-paţi astfel, ardem de nerăbdare să ne ridicăm în zbor; dar nu putem, şi-atunci, asemeni păsării, privirea ne rămîne aţintită în înalt, iar nepăsarea ce ne prinde faţă de lumea de aici dă celorlalţi temei să creadă că (e) am fost robiţi smintelii. Putem deci spune că, dintre toate formele de zeiască împătimire, aceasta se arată — fie că eşti cuprins de ea cu totul, fie simplu părtaş — a fi cea mai de soi şi alcătuită din tot ce e mai bun; şi e limpede că tocmai împărtăşirea din acest soi de nebunie face ca cel iubitor de frumuseţi să fie numit îndrăgostit. După cum am spus, oricare suflet ome­nesc a contemplat, prin chiar natura lui, adevăratele realităţi; altminteri, el nu ar fi venit să se aşeze într-o vieţuitoare omenească.

Nu înseamnă însă că oricărui (250a) suflet îi e lesne, pornind de la lucrurile existente aici, să-şi reamintească de cele văzute acolo; căci parte din suflete de-abia au apucat să îşi arunce privirea într-aco­lo, iar altele, căzînd aici, au avut nefericirea, prin cine ştie ce proastă însoţire, s-apuce drumul nedreptăţii şi să dea uitării toate cele sfinte pe care cîndva le-au contemplat. Iată de ce sufletele în care darul aduce­rii-aminte s-a păstrat îndeajuns de viu sînt cîteva la număr. Iar cînd le e dat să vadă ceva care aduce cu lucrurile de pe acel tărîm, ele sînt cuprinse de uimire şi-şi ies din sine. Însă dat fiind că le lipseşte puterea de-a străvedea pînă la capăt, ele nu ştiu să spună ce poate fi lucrul pe care l-au simţit.

Desigur, spiritul (b) dreptăţii, înţelepciunea şi toate cîte încă dau sufletului preţ sînt lipsite de strălucire în imaginile lor din lu­mea de aici; ci, îndreptîndu-se către imaginile acestea cu palide mijloace omeneşti, abia de pot cîţiva să mai contemple tot ce întrunea în sine modelul, acum doar reflectat. Frumuseţea putea fi văzută în toată stră­lucirea ei pe vremea cînd, prinşi într-un cor preafericit, unii însoţindu-l pe Zeus, alţii în suita altor zei, contemplau divina privelişte ce te umplea de bucurie, simţindu-se iniţiaţi într-una din acele taine despre care poţi cu dreptate spune că naşte cea mai aleasă dintre fericiri. Iar taina aceasta o sărbătoream în toată (c) cuprînderea fiinţei noastre, neatinşi de vreunul din relele ce ne-aşteptau în vremea ce avea să vină. Deplinătatea, simplitatea, statornicia, fericirea le puteam privi în imagini care, iniţiaţi fiind, ne apăreau într-o lumină fără pată, pentru că noi înşine eram fără de pată şi neînsemnaţi cu semnul mormîntului pe care, numindu-l trup, îl tragem în această viaţă după noi, legaţi de el precum o scoică de carapacea ei.